Tabără internațională de tineret 23 — 28 decembrie 2011

În peri­oa­da 28 decem­brie 2010 — 2 ianu­a­rie 2011 Campusul bise­ri­cii noas­tre de la Porumbacu a găz­du­it o tabă­ră inter­națio­na­lă de tine­ret, la care au par­ti­ci­pat apro­xi­ma­tiv 200 de tineri din țară și de pes­te hotare.
Invitatul spe­cial pen­tru sus­ți­ne­rea pro­gra­me­lor reli­gi­oa­se a fost fr. David Zic, secre­ta­rul Departamentului de Tineret al Conferinței Generale. Temele pre­zen­ta­te cu aceas­tă oca­zie, gru­pa­te sub gene­ri­cul ”La picio­rul cru­cii”, au dez­bă­tut pe larg mesa­jul Mântuitorului trans­mis în momen­te­le ago­ni­ei Sale pe cru­cea Golgotei:

“Tată, iartă‑i căci nu știu ce fac”;
“Vei fi cu Mine în rai”;
“Mamă, iată fiul tău. Fiule, iată mama ta”;
“Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pen­tru ce M‑ai părăsit?”;
“Mi‑e sete”;
“S‑a isprăvit!”;
“Tată, în mâi­ni­le Tale Îmi încre­din­țez duhul”.
“Tată, iartă‑i, căci nu știu ce fac!”

Pornind de la rugă­ciu­nea aceas­ta a Domnului Hristos și înțe­le­gând că sun­tem che­mați să pro­ce­dăm ase­me­nea Lui, subiec­tul pre­zen­tat în cadrul aces­tei teme s‑a ocu­pat de ”Iertare”.
Avem nevo­ie de ier­ta­re, atât în rela­ția noas­tră cu Dumnezeu, cât și în ace­ea cu seme­nii noș­tri. Mai mult, ca să fim ier­tați, tre­bu­ie ca și noi să fim gata să iertăm.
A fost sub­li­ni­a­tă bună­vo­in­ța dem­nă de admi­rat a Tatălui nos­tru ceresc de a ier­ta pe ori­ci­ne doreș­te să fie ier­tat. În plus, con­trar unor ten­din­țe ome­nești, Dumnezeu nu con­di­țio­nea­ză ier­ta­rea. Nu ni se cere să răs­cum­pă­răm cum­va darul ier­tă­rii pe care‑l pri­mim, săvâr­șind o serie de fap­te bune, în con­tul mul­te­lor rele pe care le-am făcut. (Pentru că ori­cum nu am fi în sta­re să facem ceva bun).
Înțelegând aceas­ta, poa­te ne putem între­ba cu seri­o­zi­ta­te: cu ce drept cerem noi ca cei care ne-au greșit, să se poar­te umi­liți în fața noas­tră, să-și ispă­șeas­că vina prin aten­ții deo­se­bi­te pe care pre­tin­dem să ni le acorde?!
Suntem che­mați să ne pur­tăm ase­me­nea Tatălui nos­tru ceresc. Să‑I mul­țu­mim Lui pen­tru ier­ta­rea pe care este gata să ne‑o acor­de ori de câte ori ne pare rău de ati­tu­di­nea noas­tră, și să fim gata să‑i ier­tăm pe cei din jur, după meto­da cerului.
“Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”
Expresia aceas­ta, foar­te con­tro­ver­sa­tă în lumea reli­gi­oa­să, este folo­si­tă ade­sea de creș­tini ca unic argu­ment pen­tru sus­ți­ne­rea unei idei nefon­da­te des­pre nemu­ri­rea sufletului.
Există sufi­cien­te dovezi bibli­ce potri­vit căro­ra sufla­rea de via­ță care a făcut din tru­pul mode­lat din pământ un „suflet viu” se întoar­ce la Dumnezeu, Care a dat‑o, în momen­tul în care omul înce­tea­ză să mai tră­i­as­că. (Ecl. 12:7). Cuvântul lui Dumnezeu nu se con­tra­zi­ce însă, motiv pen­tru care putem înțe­le­ge afir­ma­ția aceas­ta cel puțin în două moduri:
— fie admi­tem, așa cum sus­țin unii ling­viști, că are o punc­tu­a­ție nepo­tri­vi­tă (Se știe că în tim­pul în care au fost scri­se Sfintele Scripturi, nu exis­ta sis­te­mul punc­tu­a­ți­ei), și atunci sună de genul: Adevăr îți spun astăzi, că vei fi cu Mine în rai!
— fie că soar­ta tâlha­ru­lui urma să fie defi­ni­ti­va­tă în acel moment, iar momen­tul urmă­tor pen­tru el era „în rai”. Pentru tâlhar, ca și pen­tru ori­ce om care moa­re, som­nul mor­ții va fi un timp scurt, imper­cep­ti­bil, după care se va trezi pen­tru a‑și pri­mi răsplata.
Ambele vari­an­te sunt vala­bi­le, cu dovezi cla­re con­ți­nu­te în Biblie.
Important este că Dumnezeu nu spu­ne nici­o­da­tă “prea târ­ziu” unui om care se căieș­te, atâ­ta timp cât Domnul Hristos mij­lo­ceș­te în favoa­rea noastră.

“Femeie, iată fiul tău!”

Cuvintele aces­tea, por­ni­te dintr‑o ini­mă de Fiu recu­nos­că­tor, mai ales pri­vind con­tex­tul în care au fost ros­ti­te, reflec­tă o adân­că pre­țu­i­re pe care ori­ce copil tre­bu­ie să o aibă față de părin­ții care i‑au dat via­ță și i‑au pur­tat de gri­jă întrea­ga viață.
Nu exis­tă limi­te până la care copi­lul tre­bu­ie să ascul­te de părinți și să‑i res­pec­te. Mai mult, Dumnezeu a pus soar­ta lor în mâi­ni­le copi­i­lor, aceștia fiind răs­pun­ză­tori pen­tru situ­a­ția lor în anii grei ai bătrâ­ne­ții, la fel cum părin­ții, la rân­dul lor, au pur­tat de gri­jă copi­i­lor atunci când erau depen­denți de ei.

“Dumnezeul Meu, pen­tru ce M‑ai părăsit!”

A exis­tat un moment în via­ța Domnului Hristos când El S‑a sim­țit sin­gur, des­păr­țit de Tatăl Său? Oare poa­te fi posi­bil ca Tatăl să întoar­că spa­te­le Fiului Său?
Domnul Hristos S‑a iden­ti­fi­cat cu omul păcă­tos. El a luat asu­pra Sa păca­tul ome­ni­rii, păcat care este foar­te dez­gus­tă­tor în fața lui Dumnezeu. Iată cum Cel care fuse­se tot tim­pul în com­pa­nia Părintelui Său ceresc, “…nu sunt sin­gur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16:32), se sim­te acum abandonat.
Nu era vor­ba de o par­ti­ci­pa­re la păca­tul ome­ni­rii, ci doar o supu­ne­re voită sub pova­ra aces­tu­ia, cu un scop bine defi­nit (“Și știți că El S‑a ară­tat ca să ia păca­te­le; și în El nu este păcat” — 1 Ioan 3:5).
“Hristos ne‑a răs­cum­pă­rat din bles­te­mul Legii, făcân­du-Se bles­tem pen­tru noi – fiind­că este scris: ‘Blestemat e ori­ci­ne este atâr­nat pe lemn’.” (Galateni 3:13).
Singurătatea, pără­si­rea de către cei pe care îi simți aproa­pe de ini­ma Ta, este un lucru groaz­nic. Totuși Domnul Hristos a con­sim­țit să trea­că de bună voie prin aceas­tă sta­re, pen­tru a putea veni în aju­to­rul nos­tru: “Și, prin fap­tul că El Însuși a fost ispi­tit în ceea ce a sufe­rit, poa­te să vină în aju­to­rul celor ce sunt ispi­tiți.” (Evrei 2:18).

“Mi‑e sete!”

Cererea pe care Isus o face cu aceas­tă oca­zie, este o dova­dă cla­ră că Isus sufe­rea ase­me­nea unui om obiș­nu­it. Totuși El nu a ape­lat la bună­vo­in­ța oame­ni­lor, ci a făcut aceas­tă remar­că, doar pen­tru a împlini cuvin­te­le Scripturii: “După ace­ea Isus, care știa că acum totul s‑a sfâr­șit, ca să împli­neas­că Scriptura, a zis: ‘Mi‑e sete.’” (Ioan 19:28). Din pro­fe­ție El știa ce urma să se întâm­ple: “Ei îmi pun fie­re în mân­ca­re, și, când Mi‑e sete, Îmi dau să beau oțet.” (Psalmii 69:21).
Cu toa­te aces­tea Domnul Hristos nu a vrut să-și amor­țeas­că con­ști­in­ța în vre­un fel, ci, con­ști­ent că tre­bu­ie să adu­că o jert­fă desă­vâr­și­tă, a refu­zat să-Și poto­leas­că setea cu ceva care putea să‑I afec­te­ze judecata.
La rân­dul nos­tru sun­tem che­mați să ne abți­nem de la tot ceea ce ar putea afec­ta buna func­țio­na­re a orga­nis­mu­lui nos­tru. Poporul lui Dumnezeu tre­bu­ie să facă o refor­mă în via­ța sa în toa­te dome­ni­i­le vie­ții: ali­men­ta­ție, îmbră­că­min­te, mun­că, odih­nă, exer­ci­țiu, stu­diu, res­pec­ta­rea zilei de odih­nă, rela­ția din fami­lie etc.
“Când ne supu­nem lui Hristos, ini­ma se uneș­te cu ini­ma Sa, voin­ța se va con­topi cu voin­ța Sa, min­tea devi­ne una cu min­tea Sa, gân­du­ri­le sunt adu­se în supu­ne­re față de El; noi tră­im via­ța Sa.” — Ellen G. White, Pildele Domnului Hristos, pag. 312 engl.

“S‑a ispră­vit”

Cuvintele “S‑a ispră­vit” ros­ti­te de Domnul Hristos în timp ce Se afla pe cru­cea Golgotei, au o sem­ni­fi­ca­ție pro­fun­dă pen­tru ome­ni­re și pen­tru între­gul Univers. “Sfârșitul” anun­țat în aces­te momen­te repre­zen­ta de fapt o împli­ni­re a pro­fe­ți­ei, o fina­li­ta­te a unui pro­ces care se deru­la­se până în acel moment. Nu este vor­ba de o înfrân­ge­re, ci o victorie.
“Șaptezeci de săp­tămâni au fost hotă­râ­te asu­pra popo­ru­lui tău și asu­pra cetă­ții tale celei sfin­te, până la înce­ta­rea fără­de­le­gi­lor, până la ispă­și­rea păca­te­lor, până la ispă­și­rea nele­giu­i­rii, până la adu­ce­rea nepri­hă­ni­rii veș­ni­ce, până la pece­tlu­i­rea vede­ni­ei și pro­ro­ci­ei și până la unge­rea Sfântului sfin­ți­lor”. (Daniel 9:24).
Moartea Domnul Hristos pe cru­ce a avut loc într-un timp bine sta­bi­lit și făcut cunos­cut, prin înțe­lep­ciu­ne divi­nă, cu mult timp îna­in­te. Era bine ști­ut că la jumă­ta­tea celei de a șap­te­ze­cea săp­tămâni El urma să-și dea via­ța, mar­când prin ges­tul aces­ta răs­cum­pă­ra­rea omu­lui din vina sa și înce­ta­rea pro­ce­su­lui de jert­fe, care se prac­ti­ca­se până atunci.
“El va face un legământ trai­nic cu mulți timp de o săp­tămâ­nă, dar la jumă­ta­tea săp­tămâ­nii va face să înce­te­ze jert­fa și darul de mân­ca­re…” (Daniel 9:27).
Pentru noi, înțe­le­ge­rea jert­fei Domnului Hristos nu are doar o valoa­re isto­ri­că. Dumnezeu a venit în întâm­pi­na­rea pro­ble­mei omu­lui, oferindu‑i o șan­să prin inter­me­di­ul jert­fei Fiului Său. Acceptând acest dar, omul poa­te fi reabilitat.
“Copilașilor, vă scriu aces­te lucruri ca să nu păcă­tu­iți. Dar, dacă cine­va a păcă­tu­it, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jert­fa de ispă­și­re pen­tru păca­te­le noas­tre; și nu numai pen­tru ale noas­tre, ci pen­tru ale între­gii lumi. Și prin aceas­ta știm că Îl cunoaș­tem, dacă păzim porun­ci­le Lui” (1 Ioan 2:1–3).
“Dacă ne măr­tu­ri­sim păca­te­le, El este cre­din­cios și drept ca să ne ier­te păca­te­le și să ne cure­țe de ori­ce nele­giu­i­re” (1 Ioan 1:9). Procesul sal­vă­rii noas­tre cuprin­de: măr­tu­ri­si­rea, ier­ta­rea (îndrep­tă­ți­rea) și cură­ți­rea (sfin­ți­rea).
Fie ca fie­ca­re din noi să salu­tăm cu bucu­rie “mâna întin­să” a Cerului și să ape­lăm la bra­țul milos­tiv care se ofe­ră să ne salveze.

“Tată, în mâi­ni­le Tale Îmi încre­din­țez duhul”

Domnul Hristos Și‑a înche­iat via­ța pe acest pământ, încre­din­țân­du-Și tot ceea ce avea în mâi­ni­le Tatălui Său.
Este nevo­ie să ne iden­ti­fi­căm cu jert­fa aceas­ta. Suntem che­mați să ne încre­din­țăm via­ța, vii­to­rul, în mâi­ni­le Celui care ne‑a cre­at și ne‑a răs­cum­pă­rat. Asemenea apos­to­lu­lui Pavel putem spu­ne: “Am fost răs­tig­nit împre­u­nă cu Hristos, și tră­iesc… dar nu mai tră­iesc eu, ci Hristos tră­ieș­te în mine. Și via­ța, pe care o tră­iesc acum în trup, o tră­iesc în cre­din­ța în Fiul lui Dumnezeu care m‑a iubit și S‑a dat pe Sine însuși pen­tru mine” (Galateni 2:20).
“Știm bine că omul nos­tru cel vechi a fost răs­tig­nit împre­u­nă cu El, pen­tru ca tru­pul păca­tu­lui să fie dez­bră­cat de pute­rea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păca­tu­lui” (Romani 6:6).
Este tim­pul să ne eli­be­răm de robia păca­tu­lui, accep­tând nepri­hă­ni­rea Sa. “El a pur­tat păca­te­le noas­tre în tru­pul Său, pe lemn, pen­tru ca noi, fiind morți față de păca­te, să tră­im pen­tru nepri­hă­ni­re; prin răni­le Lui ați fost vin­de­cați.” (1 Petru 2:24).