După ce data stabilită a trecut fără să se întâmple ceva deosebit, entuziasmul majorității (sau frica, în cazul unora) s‑a pierdut și ei și-au reluat vechiul stil de viață, luând în derâdere teoriile lui William Miller care fuseseră infirmate de realitate.
De ce n‑a venit Isus în 1844?
Totuși au existat unii, care au reluat de repetate ori calculele făcute de Miller și negăsind nici o fisură în logica lui cu privire la stabilirea datei, au ajuns să înțeleagă că problema trebuia să fie altundeva, deoarece calculul era corect.
Pentru ei revelația a constituit‑o citirea versetului 19 din capitolul 11 al Apocalipsei (“Și templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: și s‑a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său.”) care corelat cu capitolele 8 și 9 din Evrei dovedește că de fapt sfântul locaș nu îl constituie pământul, așa cum crezuseră ei până atunci, ci că el este în cer, iar cortul întâlnirii și ulterior templul ridicat pe pământ nu erau decât reprezentări simbolice ale „adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (vezi Evrei 8:1–5 și Evrei 9:11,12, 23,24).
Descoperirea acestei realități i‑a făcut să înțeleagă că serviciul adus la îndeplinire de către preoții din ritualul mozaic în vechime în curtea cortului (ulterior a templului) și în cele două încăperi ale cortului era o reprezentare a serviciului care urma să fie făcut de Mântuitorul în adevăratul templu din cer, în care El slujește ca Mare Preot (vezi Evrei 6:19,20).
Curățirea templului care în vechime era făcută de către Marele Preot o dată pe an, în marea zi a ispășirii, își avea corespondentul în curățirea templului din cer de către Isus, la momentul hotărât pentru aceasta (încheierea perioadei de 2300 de ani, din Daniel 8:14), cu deosebirea că în cer aceasta nu avea să fie periodică și repetată cum se făcea pe pământ în scopul menținerii vii a acestei reprezentări în decursul veacurilor, ci avea să se facă „o dată pentru totdeauna” (Evrei 9:12).
Echivalentul curățirii templului de pe pământ îl constituie judecata de cercetare care se ține în cer, în cadrul căreia cazul fiecărui om este analizat și soarta lui este hotărâtă pentru viață veșnică sau moarte veșnică. Conform rezultatelor acesteia, păcatele celui judecat, fie rămân asupra capului celui judecat și el urmează să-și primească pedeapsa pentru ele, fie sunt transferate asupra diavolului (reprezentat în serviciul mozaic prin Azazel — țapul de trimis în pustie) iar omul este mântuit.
Odată cu revelarea existenței templului lui Dumnezeu în cer și a chivotului din el, s‑a înțeles că acesta conține Legea lui Dumnezeu, care deși a ajuns să fie desconsiderată și călcată în picioare de oameni, chiar și din așa-zisa lume creștină, este încă valabilă și ținută la loc de cinste în cer, motiv pentru care nici un călcător al legii, care nu s‑a pocăit de păcatele lui și nu le‑a părăsit, nu va avea acces în împărăția lui Dumnezeu.
Între cele zece porunci există una – a patra – care, în mod conștient sau nu, este călcată de majoritatea oamenilor, inclusiv de bisericile ce se numesc creștine. Această poruncă legiferează respectarea zilei a șaptea – sâmbăta – ca zi de odihnă binecuvântată și sfințită de Dumnezeu și pusă de o parte de El încă de la creațiune. Sfidând autoritatea Legiuitorului, creștinătatea a înlocuit cu de la sine putere ziua de odihnă poruncită de Dumnezeu cu duminica, ziua întâia a săptămânii (vezi Marcu 16:2), nu în ultimul rând sub presiunea păgânilor, care serbau această zi ca zi a soarelui consacrată zeilor lor. Există în acest sens edictul dat în anul 321 d. Hr. de împăratul Constantin cel Mare, proaspăt „încreștinat”, care legiferează ziua soarelui ca zi de odihnă în întregul său imperiu. Prin aceasta el a reușit astfel să păgâ-nizeze creștinismul, determinându‑l să dea la o parte porunca lui Dumnezeu, ținând în locul ei niște porunci date de oameni. (Matei 7:6–8).
Conștienți de faptul că o ascultare parțială de voia lui Dumnezeu este echivalentă cu neascultarea și că „cine păzește toată Legea și greșește într‑o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10), Adventiștii de Ziua a Șaptea (AZS) au început să păzească toate poruncile lui Dumnezeu și să învețe pe oameni că neprihănirea oferită de Hristos prin jertfa Sa, când este acceptată în viață, duce la schimbarea vieții păcătosului, în sensul ascultării complete de voia lui Dumnezeu, și că într‑o asemenea viață păcatul – care mai este definit și ca fărădelege, sau călcare a legii – nu își mai află locul.
