În urma studierii cu atenție și interes a Sfintelor Scripturi și a profețiilor pe care acestea le conțineau și despre care credea că Dumnezeu le-a dat oamenilor cu scopul ca să fie înțelese și să le slujească drept reper pe calea credinței, un fermier american, pe nume William Miller, a ajuns în anul 1818 la concluzia că mult așteptata revenire a Mântuitorului urma să aibă loc după douăzeci și cinci de ani.
William Miller și Mișcarea Adventistă până în anul 1844
Această concluzie a lui se întemeia pe profeția din Daniel 8:14 în care se spunea: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi sfântul locaș va fi curățit.” Folosindu-se de principiul echivalenței zi profetică – an literal, care se regăsește și în Numeri 14:34 și Ezechiel 4:6, el a considerat că dacă ar putea găsi punctul de începere al acestei perioade de 2300 de ani, ar putea afla cu ușurință momentul curățirii sfântului locaș, prin care înțelegea revenirea Domnului Isus și curățirea pământului prin foc la a doua Sa venire. Dovezi în favoarea acestei ipoteze a găsit și în capitolul 8 din cartea lui Daniel, unde se menționează de mai multe ori faptul că profeția din care făcea parte această vedenie se referea la vremea sfârșitului: „Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia privește vremea sfârșitului!” (Daniel 8:17).
„Apoi mi-a zis: „Iată, îți arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta privește vremea sfârșitului.” (Daniel 8:19) „Iar vedenia cu serile și diminețile, de care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluiește vedenia aceasta căci este cu privire la niște vremi îndepărtate.” (Daniel 8:26).
Studiind mai departe cu atenție cartea profetului Daniel, în căutarea momentului de început al acestei perioade, el a ajuns să înțeleagă că explicațiile din capitolul 9 al cărții lui Daniel se refereau tot la vedenia din capitolul 8, care-l impresionase atât de mult pe profet încât acesta a stat leșinat și bolnav mai multe zile (Daniel 8:27). La mărturisirile și rugăciunea lui, Dumnezeu îi răspunde trimițându-l pe îngerul Gabriel să-i lămurească vedenia pe care o avusese înainte și care este descrisă în capitolul 8: „…pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute, omul Gavriil pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie și m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învățat, a stat de vorbă cu mine și mi-a zis: „Daniele, am venit acum să-ți luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieșit cuvântul și eu vin să ți-l vestesc; căci tu ești prea iubit și scump. Ia aminte dar la cuvântul acesta și înțelege vedenia!” (Daniel 9:21–23).
În continuarea expunerii sale, îngerul îl informează pe Daniel că șaptezeci de săptămâni (adică 490 de zile profetice sau 490 de ani) fuseseră hotărâte asupra poporului său și a cetății sfinte, după care enumeră mai multe evenimente ce aveau să aibă loc în acel interval. Constatând că termenul original tradus aici prin “a fi hotărât” avea și sensul de “tăiat”, “pus deoparte” dintr-o perioadă mai mare și ținând cont de faptul că explicațiile se referă la viziunea din capitolul precedent, William Miller a ajuns la concluzia că acești 490 de ani erau parte din cei 2300 de ani din viziunea ce-i fusese prezentată și că ambele perioade aveau același moment de început: darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, care a avut loc în forma ei finală și completă în anul 457 î. Hr.
El a înțeles astfel acest verset, deoarece în toată cartea lui Daniel n-a putut găsi nici o referire la vreun alt moment de început al perioadei profetice și fiindcă a înțeles că cei 490 de ani constituiau o parte din cei 2300 și pentru că profețiile referitoare la Mesia, interpretate astfel, se împliniseră perfect în lumina acestui calcul. „Să știi dar și să înțelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; străzile vor fi reparate și zidul, chiar în vremuri de necaz. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit și nu va avea nimic… El va face un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” (Daniel 9:25–27).
Împlinirea tuturor acestor profeții, care poate fi verificată în istorie, i-a confirmat că principiul lui de calcul era corect: După 7 săptămâni profetice (49 ani) templul a fost rezidit, iar după alte 62 de săptămâni profetice (434 ani), în anul 27 d. Hr. Isus Hristos a fost botezat, primind titlul de Mesia, sau Unsul. Odată cu acest moment, începea și a șaptezecea săptămână și totodată ultima alocată ca timp de har special pentru poporul iudeu. La mijlocul acestei săptămâni, în anul 31 d. Hr. Mesia a fost răstignit, însă iudeii au mai beneficiat de un timp special de har până când și-au pecetluit soarta ca popor, prin omorârea diaconului Ștefan cu pietre în anul 34 d. Hr. Până atunci ucenicii avuseseră porunca să predice în special iudeilor pe Mesia, însă începând din acel timp ei s-au îndreptat cu predilecție spre alte popoare cu vestea bună a mântuirii. Dar din perioada stabilită de 2300 de ani până la curățirea sfântului locaș, mai rămăseseră încă 1810 ani, care aveau să se încheie pe 22 octombrie 1844.
Așa se face că William Miller și adepții lui ajunseseră să creadă că la acea dată urma să vină Isus a doua oară, ceea ce a dat naștere la o mare acțiune de avertizare și pregătire în vederea acestui eveniment. O mare mulțime de oameni au dat crezare acestei interpretări a profeției și se pregăteau să-L întâmpine pe Mântuitorul în toamna anului 1844. Aceștia au primit numele de adventiști, adică de așteptători ai lui Hristos.
