Documentar — Vis de libertate
Documentar despre experiențele adventiștilor de ziua a șaptea mișcarea de reformă în perioada comunistă.
Documentarul este subtitrat în mai multe limbi! Subtitrarea dorită se poate alege prin apăsarea butonului CC (Closed Caption).
CAPITOLE | ||
![]() Motivul detenției |
![]() Față‑n față cu sentința |
![]() Viața în închisoare |
![]() Experiențe |
![]() Lecții din închisoare |
![]() Adevărata libertate |
Sinopsis: Documentar — Vis de libertate
Motivul detenției
După cel de-al doilea război mondial, statul a acordat temporar dreptul de a funcționa ca asociații unui număr important de grupări religioase, care fuseseră crunt oprimate sub regimul Ion Antonescu. Printre acestea s‑a numărat și biserica Adventist Reformistă, care în anul 1947 a fost oficial recunoscută ca asociație religioasă. Tuturor li s‑a cerut să-și prezinte mărturisirea de credință și să-și precizeze poziția față de stat.
Ulterior Ministerul Cultelor a cerut Adventiștilor Reformiști modificarea statutelor, respectiv, articolul 5 alin. ‘e’ în care era scris: „Respectăm ca zi de cult, ziua sâmbetei, în care nu facem nici studii școlare și nici exerciții militare, ci intervenim doar în cazuri de salvare a vieții. Facem serviciul militar ca necombatanți, dar numai conform principiilor noastre și la cererea noastră (adică acolo unde ne permite conștiința).”
În ce privește participarea la război, era scris de asemeni: „Avem oroare față de război și nu luăm parte la măcelurile totalitare dintre popoare, întrucât suntem internaționali și privim pe toți oamenii ca frați”.
În același timp s‑au făcut presiuni asupra liderilor Bisericii să se asocieze cu Biserica Adventiștilor de Ziua a Șaptea din România. Se pregătea formarea așa zisei „Confederații a Cultelor” care a cuprins toate Bisericile și Cultele din România. De asemenea s‑a cerut conducerii Bisericii, să depună jurământul de credință în fața Ministerului Cultelor.
Nu s‑a acceptat nici unul din lucrurile cerute de Ministerul Cultelor și ca urmare, în anul 1951 Biserica a fost pusă în afara legii prin respingerea statutelor, interzicându-i-se orice fel de activitate.
S‑a trecut apoi în mod sistematic la desființarea Asociației Religioase Adventist-Reformiste punând pe urmele predicatorilor și apoi a tuturor slujbașilor, securitatea, care interpreta ca fiind călcări ale legii statului chiar și o vizită făcută unor membri din familie și rugăciunea făcută împreună, numind‑o „activitate religioasă interzisă”, prin care cei făcuți vinovați erau amendați, apoi arestați și condamnați la ani grei de temniță.
Discriminarea împotriva fidelilor bisericii, a cunoscut noi forme. Iritați de lipsa de conformism a multor membri, liderii de partid și de stat au luat măsuri contra acestora, orchestrând denigrarea sistematică a credincioșilor în ședințe publice ori în mass-media.
Scopul nedeclarat al sistemului comunist era depersonalizarea individului și uniformizarea ideologica și sociala. În dreptul celor care nu se puteau încadra în ideologia sistemului era invocat motivul nesupunerii fata de autorități întrucât refuzau condițiile satisfacerii serviciului militar fiind astfel trimiși în închisoare unde erau supuși unui regim de muncă și unui tratament aproape inuman.
Față în față cu sentința
O simplă simulare a ceea ce ți se cerea, să te faci doar că muncești în Sabat sau să te prefaci că depui jurământul militar, punând doar trei puncte în loc de semnătură, i‑ar fi putut scuti pe unii de ani grei de temniță, le-ar fi oferit o carieră „onorabilă” în ochii lumii și multe privilegii în locul suferințelor de care ar fi avut parte în caz contrar.
Și totuși istoria cu cei trei tineri în fața chipului de aur ridicat de Belșațar s‑a repetat adesea și în nenumărate moduri în cazul acestor credincioși, mărturisind cu multă putere că există valori mai scumpe decât viața, că există un Dumnezeu pentru care merită să trăiești, dar și să suferi și să mori dacă situația o cere.
Iubirea profundă pentru Mântuitorul lor i‑a determinat ca în fața sentinței nu doar să o poată accepta, ci să considere ca fiind o onoare sa pășească pe urmele Lui prin suferință, transformând astfel slăbiciunea în putere, tristețea în bucurie și condamnarea în privilegiu.
Viața în închisoare
În închisorile comuniste condițiile de trai au fost de neimaginat, totul fiind gândit astfel încât omul să nu poată nici să moară, dar nici să trăiască normal, fiind tot timpul la limita dintre viață și moarte. Cei care erau trimiși în lagărele de muncă silnică erau obligați să muncească până la epuizare și uneori până la leșin. La toate acestea se adăugau batjocuri și pedepse suplimentare: erau înfometați, erau obligați să meargă în continuu, dormeau pe jos în celulele reci și ude și uneori lipsite de lumină… Suprapopularea celulelor era o metodă de maltratare psihică și fizică des întâlnită în închisorile comuniste. Astfel, condamnații politici erau înghesuiți în celule, în așa măsură încât adesea se ajungea la imposibilitatea de a sta așezat. Aerul din cameră devenea imediat insuficient și insuportabil, motiv pentru care deținuții veneau, pe rând, în dreptul ușii, spre a inspira pe sub toc.
Erau aproape lipsiți de asistență medicală, bolile și suferințele lor fiind știute de cele mai multe ori numai de Dumnezeu, singura speranță a sufletelor lor.
Experiențe
Viața din închisorile comuniste a fost numită adesea „experiment“, deoarece scopul urmărit nu era atât pedepsirea și îndreptarea obiceiurilor rele, cât schimbarea minții potrivit dorinței sistemului. Deși adesea erau bătuți, înfometați și chinuiți, credința în Dumnezeu le‑a întărit trupul și spiritul și i‑a ajutat sa poată supraviețui.
Cum ne-am fi comportat în asemenea situații extreme? Am fi avut tăria de a suporta toate suferințele la care ei au fost supuși? Ne-am fi păstrat neștirbită integritatea morală sau am fi ales calea compromisului? Ar fi fost motivația noastră suficient de puternică pentru a ne face să acceptăm întemnițarea în condiții cumplite, tortura fizică și psihică, batjocura, nedreptatea și lipsa oricărei perspective în această viață, despărțirea de cei dragi și sacrificarea celor mai frumoși ani din viață pentru a rămâne credincioși poruncii lui Dumnezeu? Cum am fi suportat singurătatea, izolarea, mizeria, gerul, lanțurile, foamea, munca până la epuizare și cele mai diabolice torturi când pe de altă parte erau oferite perspective atât de ademenitoare cu prețul unor așa de „nesemnificative” compromisuri?
Lecții din închisoare
Suferințele prin care au trecut cei ce au ales să Îl urmeze pe Dumnezeu, au fost suportate cu supunere, răbdare, și cu inima hotărâtă sa‑L onoreze pe Răscumpărătorul lor, chiar dacă aceasta ar presupune prețul vieții. Ei au reușit ca prin puterea lui Dumnezeu să își modeleze caracterul chiar și în condițiile cele mai dificile, învățând din viața de suferință din închisoare lecția răbdării, a îngăduinței, lecția supunerii și a bunătății, a acceptării și a iubirii, călcând astfel pe urmele pașilor Mântuitorului.
Astfel, ei au transformat drama condamnării și a vieții din închisoare în binecuvântarea de a‑L reprezenta pe Hristos în toată măreția dragostei Sale.
Adevărata libertate
Suferința nu se poate cuantifica — pentru ea nu există unitate de măsură, ci doar nume: în suflete, pe trupuri și în morminte! Nu exista îndoială, pentru majoritatea oamenilor, că regimul comunist a provocat doar suferință! Însă dincolo de tot ce a însemnat sistemul comunist și traumele pe care le-au pecetluit pe trupurile atâtor copii ai lui Dumnezeu, atât cei care le-au trăit cât și generația de azi și de mâine care ascultă istoria durerii lor pot înțelege dragostea nemărginită a lui Dumnezeu chiar și acolo unde aparent nu mai există nici o speranță… grija Lui când puterile iți părăsesc ființa… mila Sa când toți cei din jur te umilesc… minunile Lui când tu nu mai ai soluții… și pacea deplină când sufletul îți este împovărat… căci Adevărul te va face LIBER!
Pe lângă acest documentar puteți afla mai multe informații parcurgând articolul: Originea și credința AZS-MR. Pentru alte informații pe plan mondial puteți obține cartea: The History of the Seventh Day Adventist Reform Movement.