Dar tu?
Marius Stroia
Era o practică obișnuită a Domnului Isus aceea de a cere cuiva ceva, atunci când avea de fapt de dat, de a pune oamenilor întrebări, atunci când El avea de fapt răspunsuri de oferit…
Prin solicitarea unui serviciu sau a unei informații din partea cuiva, Domnul Isus pregătea calea pentru a le transmite o lecție sau a le oferi vreo binecuvântare.
Tot în contextul acestor eforturi se încadrează și întrebarea Sa adresată ucenicilor când se aflau în părțile Cezareii lui Filip: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Matei 16:13). Bucuroși că au posibilitatea să-și dovedească utilitatea, ucenicii par să uite pentru moment cu cine stăteau de vorbă, și se grăbesc să‑L „informeze” pe atotștiutorul Fiu al lui Dumnezeu despre diferitele versiuni care circulau prin popor cu privire la identitatea Lui: „Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia, sau unul din prooroci.” (Matei 16:14). La acest răspuns urmă a doua întrebare – cea esențială: „Dar voi”, le‑a zis El, „cine ziceți că sunt?”(Matei 16:15).
Prin aceasta Mântuitorul le dădea posibilitatea să se identifice cu afirmațiile contemporanilor lor, sau să se delimiteze de ele, având o convingere proprie, diferită de a celorlalți. Fie într-un fel, fie în celălalt, ei erau solicitați să-și exprime în mod individual poziția cu privire la principalul punct de controversă din societatea iudaică a acelor zile: adevărata identitate a lui Isus. Fără a aștepta să mai fie rugat a doua oară, „Simon Petru, drept răspuns, I‑a zis: ‚Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!’”(Matei 16:16).
Curajul de a adopta o poziție proprie și de a‑și exprima fără echivoc convingerea sa cu privire la identitatea Mântuitorului, i‑a atras o fericire din partea Mântuitorului: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți‑a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.”(Matei 16:17).
Există o deosebire esențială între a ști ce zic sau ce cred alții, și a avea propriile tale certitudini. În urma istorisirii de către femeia Samariteancă a discuției sale cu Isus, concitadinii acesteia au fost impresionați până acolo încât să creadă în Isus pe baza relatării ei. Acesta era primul pas al credinței, care „vine în urma auzirii” (Romani 10:17), însă călătoria credinței lor nu s‑a oprit acolo, ci a depășit acest stadiu, dobândind o dimensiune superioară, individuală, în urma întâlnirii lor personale cu Isus: „Mai mulți au crezut în El, din pricina cuvintelor Lui. Şi ziceau femeii: ‚Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L‑am auzit noi înșine și știm că acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.’” (Ioan 4:41,42).
Nici chiar afirmarea unui adevăr cât se poate de curat nu ne este de vreun folos, dacă acesta este doar ecoul părerilor sau convingerilor altora, și nu exprimarea convingerii noastre proprii, iar veridicitatea acestui fapt se desprinde în modul cel mai dureros din experiența lui Pilat, care, în urma întrebării cu privire la Hristos ca împărat al iudeilor, a refuzat să răspundă la întrebarea personală adresată de Isus: „De la tine spui lucrul acesta, sau ți l‑au spus alții despre Mine?”(Ioan 18:34). Credința altora, oricât de bună ar fi fost ea, nu i‑a folosit la nimic.
Un alt exemplu cu nuanțe tragicomice este cel descris în Faptele Apostolilor 19:13–16, când niște fii ai lui Sceva au încercat să izgonească duhurile rele, în numele unui Isus pe care nu‑L cunoșteau personal, ci doar din auzite, de la alții: „Niște exorciști iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme Numele Domnului Isus peste cei ce aveau duhuri rele, zicând: ‚Vă jur pe Isus, pe care‑L propovăduiește Pavel, să ieșiți afară!’ Cei ce făceau lucrul acesta erau șapte feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă. Duhul cel rău le‑a răspuns: ‚Pe Isus Îl cunosc și pe Pavel îl știu; dar voi, cine sunteți?’ Şi omul, în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i‑a biruit pe amândoi și i‑a schingiuit în așa fel, că au fugit goi și răniți din casa aceea.” (Fapte 19:13–16). Isus, pe care‑l propovăduia Pavel, era foarte eficient în cazul lui Pavel, pentru că exista o relație personală între ei, dar invocarea Lui era fără efect în cazul unora care nu aveau o relație personală cu El, ci îl cunoșteau doar din auzite…
Un proces interesant îl putem observa în viața patriarhului Iacov, care, în primă instanță, face referire la Dumnezeu ca la un Dumnezeu „moștenit”: „Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac” (Geneza 31:42). Însă, în urma experienței Sale cu Dumnezeu, care a culminat cu ceea ce numim astăzi „noaptea strâmtorării lui Iacov”, Dumnezeu este numit „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov” (Exodul 3:6) pentru că Iacov și l‑a „însușit” așa încât a devenit și Dumnezeul său.
În mod oarecum similar, Toma, cel care inițial se delimitase de Mântuitorul fraților săi, pe care nu voia să‑L recunoască decât în urma îndeplinirii mai multor condiții stabilite de el, avea să-și schimbe radical atitudinea în urma întâlnirii personale cu Isus, iar când Acesta l‑a îndemnat să vină și să-și pună degetul în rănile lui, pentru a se convinge de autenticitatea lor, tot ce a mai putut exclama el a fost: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28).
Tot aspectul personal al relației lor cu Dumnezeu reiese și din afirmația făcută de cei trei tineri când erau amenințați cu flăcările mistuitoare ale cuptorului aprins, ca sancțiune pentru refuzul lor de a se închina chipului împăratului: „Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l‑ai înălțat!” (Daniel 3:17,18).
Asocierea ideii unui Dumnezeu personal cu aceea de slujire a Lui, nu este deloc întâmplătoare, ci se regăsește în toate cazurile unei adevărate relații, iar un alt exemplu din aceeași carte a lui Daniel nu poate decât să confirme acest lucru: „În revărsatul zorilor, însă, împăratul s‑a sculat și s‑a dus în grabă la groapa cu lei. Şi, apropiindu-se de groapă, a chemat pe Daniel cu un glas plângător. Împăratul a luat cuvântul și a zis lui Daniel: ‚Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia îi slujești necurmat, să te scape de lei?’ Şi Daniel a zis împăratului: ‚Veșnic să trăiești, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său și a închis gura leilor, care nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n‑am făcut nimic rău!”(Daniel 6:21,22).
Aceeași certitudine în ceea ce privește veridicitatea lui Dumnezeu au manifestat‑o și apostolii, care nu vorbeau despre El ca despre un personaj ireal, ci ca despre un Mântuitor viu, pe care‑l cunoșteau din experiență personală: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieții – pentru că viața a fost arătată și noi am văzut‑o și mărturisim despre ea și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl și care ne‑a fost arătată; deci ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi.” (1 Ioan 1:1–3). „În adevăr, v‑am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea Lui… Şi noi înșine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.” (2 Petru 1:16–18).
Există în trecut exemple ale unei credințe „moștenite,” însă nu și asumate în mod personal, care au funcționat până într-un anumit punct, însă în cele din urmă au eșuat amarnic. Deși fiii lui Noe au supraviețuit potopului datorită credinței tatălui lor, Canaan a fost totuși blestemat datorită păcatului său. Tot la fel și soția lui Lot și fiicele acestuia au supraviețuit inițial catastrofei ce se abătuse asupra Sodomei și Gomorei, datorită faptului că l‑au urmat pe Lot, însă pentru că nu aveau o credință individuală, nevasta lui Lot și‑a pierdut viața fizică în timpul ieșirii, iar fiicele ei au ajuns să se facă vinovate de incest și să dea naștere la două popoare blestemate.
De aceea, pentru a nu ne lăsa amăgiți de iluzii false, că am putea avea o experiență spirituală favorabilă cu un Dumnezeu „moștenit” de la părinți și poate cunoscut doar „din auzite”, Biblia declară în modul cel mai categoric: „…și [dacă] ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel și Iov, pe viața Mea – zice Domnul, Dumnezeu – că n‑ar scăpa nici fii nici fiice, ci numai ei și-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor.” (Ezechiel 14:20).
Este foarte posibil ca și noi să fi „moștenit” informația despre Dumnezeu din familie, și să trăim într-un anumit fel pentru că „așa ne-am pomenit”, însă o asemenea experiență nu este suficientă pentru a ne motiva să luăm deciziile corecte în viață, mai ales că, în multe cazuri, acestea par a fi contrare înclinațiilor noastre firești sau intereselor noastre imediate.
De aceea, avem nevoie de o experiență personală cu Dumnezeu și o cunoaștere practică a Lui în viața noastră, iar aceasta o putem cultiva prin studiu, rugăciune și comunicare permanentă cu El, până când Îl vom putea recunoaște și identifica în viața noastră de zi cu zi și vom umbla împreună ca doi prieteni, asemenea lui Enoh în vechime.
Așa cum se desprinde și din pilda celor zece fecioare, în momentele finale ale istoriei, nimeni nu va putea împrumuta din experiența altora, ci fiecare trebuie să trăiască în virtutea experienței proprii cu Dumnezeu, pe care a acumulat‑o până în acel timp.
Fiecare trebuie să poată spune „știu în cine am crezut, și sunt încredințat…” (2 Timotei 1:12) pentru că doar „aceia din popor, care vor cunoaște pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari, și vor face mari isprăvi” (Daniel 11:32).
