Lăsați copilașii să vină la Mine!
Daniela Picu
„Lăsați copilașii să vină la Mine și nu‑i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei.” (Matei 19:14).
Citind îndemnul Domnului Hristos adresat tuturor celor care tind să‑i oprească pe „copilași” să vină la Sine, ni‑l însușim adesea ca referindu-se la relația noastră cu cei din jur. Într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu rostește un „vai” pentru cei care sunt o piedică pentru înaintarea cuiva pe drumul spre formarea caracterului.
Aș vrea ca de data aceasta să‑l privim ca referindu-se la atitudinea noastră față de noi înșine. Dacă el a fost adresat unor persoane adulte, astăzi vorbește „adultului” din noi, acelui „chip” pe care l‑a îmbrăcat ființa noastră odată cu maturizarea.
„Când eram copil”, spune apostolul Pavel, „vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil” (1 Corinteni 13:11). Acum ne-am maturizat. A dispărut simplitatea și naturalețea. Nu mai spunem cu voce tare tot ceea ce gândim. Împrejurările vieții ne oferă suficientă experiență pentru a fi „prevăzători”, spunem noi. Dar această „prudență” este dusă adesea până la extrem îmbrăcând adesea forma subtilității, a falsității chiar.
Să privim la un copilaș, aflat la cea mai fragedă vârstă, care a început să deosebească din privire persoanele din jur. El este zâmbitor, deschis, cu toți cei pe care îi cunoaște. Apoi, după câțiva ani, la vârsta preșcolară, copilul este în general vorbăreț, fiind gata să pună o mulțime de întrebări, să lege prietenii cu persoane adulte, povestindu-le fără ezitare propriile sale realizări și preocupări.
El nu știe să ascundă aproape nimic, sau dacă încearcă, renunță imediat, atunci când cineva știe să‑l stimuleze la vorbă.
După alți câțiva ani, caracteristic vârstei de sfârșit a copilăriei, copilul devine mai închis, mai enigmatic. Nu doar înaintarea în vârstă îl schimbă, ci și influența celor din jur. El vede că toți fac astfel și nu vrea să fie desconsiderat. Uneori are parte de trădare într‑o prietenie și aceasta îl întărește în hotărârea de a nu mai spune nimănui nimic, de a nu mai avea încredere în oricine.
Cuvântul lui Dumnezeu conține însă învățături pentru toate împrejurările vieții: „Nu fiți copii la minte; ci la răutate, fiți prunci, iar la minte, fiți oameni mari.” (1 Cor. 14:20).
În timp ce este necesar să devenim oameni maturi chiar și în cele spirituale, este de dorit să păstrăm și copilărescul din noi, în relația cu Tatăl nostru ceresc. Aceasta înseamnă să recunoaștem că nu suntem în stare să facem nimic bun, să fim gata să ne mărturisim greșelile, să nu ne fie rușine să ne cerem iertare, să apelăm la Tatăl pentru ajutor.
Nicodim, un fariseu învățat, matur, atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual, a simțit la un moment dat că are nevoie de ceva. În sufletul său a avut loc o luptă aprigă și în cele din urmă firicelul slab de inocență ce se păstra în ființa sa, a învins. Ca un copil neajutorat el a înfruntat prejudecățile și teama de a fi văzut și disprețuit de tovarășii săi. Ajungând în fața Domnului Hristos s‑a simțit din nou matur, atotștiutor și a inițiat o convorbire „de la egal la egal”. „Știm” spunea el, și a completat cu măguliri adresate Domnului Hristos, gândind, potrivit obiceiului vremii, că va fi primit mai bine după o astfel de prezentare.
Domnul Hristos l‑a îndemnat însă să fie natural, copil, gol în suflet și în minte, pentru ca Duhul Său să‑l poată umple. „Trebuie să te naști din nou”, a aflat bătrânul învățat. „Degeaba ai venit la Mine fizic”, părea să‑i spună Domnul Hristos, „dacă nu ai de învățat nimic. Lasă copilul să vină la Mine. Nu‑l umbri cu pretenția de matur, atotștiutor!”
Nicodim a început să poarte din nou lupta pe care ar fi dorit să o înăbușe, acea bătălie dintre modestie și mândrie. Și a luptat, lăsându-se călăuzit de adierea Duhului Sfânt, până când, privind la crucea Domnului Hristos a înțeles că, deși este înaintat în vârstă, trebuie să se nască din nou.
Să lăsăm copilașul din noi să vină la Domnul Hristos și să se arunce nepăsător în brațele iubitoare ale Părintelui Ceresc.
„Lăsați‑L pe Dumnezeu să facă planuri pentru voi. Asemenea unui copilaș, aveți încredere în călăuzirea Lui, care „va păzi pașii prea iubiților Lui“ (1 Samuel 2:9). Dumnezeu nu-Și conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înșiși să fie conduși, dacă ar putea vedea sfârșitul de la început și dacă ar zări slava scopului pe care îl împlinesc ca împreună lucrători cu El.” D.V. 478.