Veşti din Eden…
Lecţii de viaţă de la pacienţii noştri.…
Ne place să primim veşti, şi chiar în vremurile biblice era un lucru drag oamenilor să audă lucruri noi. Mai ales însă, era o bucurie ca veştile să fie bune, şi oamenii ce le aduceau păreau înconjuraţi de un farmec aparte: „Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea!” (Isaia 52:7) şi „Ca apa proaspătă pentru un om obosit, aşa este o veste bună venită dintr‑o ţară îndepărtată” (Proverbe 25:8). Uneori pentru a duce o veste e nevoie să trecem munţii, alteori chiar graniţele unor ţări, însă bucuria de după merită tot efortul.
În general, la Eden, pacienţii pleacă impresionaţi de veşti noi. Aici cunosc un alt stil de viaţă, de aici pleacă cu noi viziuni despre scopul vieţii şi perspectiva aranjării priorităţilor, aici unii dintre ei Îl descoperă pentru prima dată pe Dumnezeu sau înţeleg mai bine importanţa unei relaţii mai bune cu Mântuitorul nostru. De fapt, aceasta este o parte din misiunea pentru care le stăm la dispoziţie în acest loc. Alteori, însă, integraţi pentru două săptămâni ca într‑o familie, suntem şi noi, personalul, surprinşi să auzim relatări despre încercări cutremurătoare, să aflăm taine impresionante din viaţa lor, să le ascultăm poveştile şi să câştigăm personal noi experienţe care ne pot scuti de multă suferinţă şi multe dureri sufleteşti. Am ales câteva din aceste relatări pe care le-am ascultat şi dorim să vi le împărtăşim.
**
La începutul acestui an am avut la tratament o familie care locuia în centrul ţării. De provenienţă, doamna era din regiunea Dejului, unde locuise cu mama şi tatăl ei până la vârsta de 7 ani, când părinţii au hotărât să se despartă. La vârsta aceea fragedă, copilei i s‑a cerut să aleagă cu cine ar vrea să rămână şi întrucât spusese că doreşte să rămână cu mama, autorităţile i‑au respectat dorinţa. Dar tată voia să câştige, totuşi custodia copilului. La scurt timp, când mama a mers la miliţie pentru preschimbarea actelor, tatăl, activ în armată, a acţionat prin influenţa pe care o avea. Timpul de aşteptare pentru a‑i veni rândul se prelungea, iar fetiţa dădea semne de oboseală, era flămândă şi începuse să se agite. Lucrurile păreau să fie tergiversate în ce priveşte rândul mamei la ghişeu. Atunci, a intervenit „binevoitor” un gardian care s‑a oferit să o supravegheze fetiţa plictisită şi agitată, ca mama să meargă să îi cumpere un covrig. Nici nu bănuia biata femeie ce cursă i se întinde.
Odată plecată mama, fetiţa a rămas pentru o vreme pe holurile instituţiei în grija gardianului, apoi acesta a chemat‑o într-un birou, sub motiv că la magazinul unde a mers mama nu sunt covrigi, şi a trebuit să meargă, „probabil”, mai departe să cumpere, iar fetiţa ar putea sta înăuntru până vine mama. Încrezătoare, fetiţa de 7 ani l‑a însoţit în birou, unde aşteptarea părea să nu mai aibă sfârşit. Mama nu mai apărea. Gardianul încerca să liniştească copilul, spunându‑i că mama a avut ceva probleme de sănătate şi a fost nevoită să fie dusă la spital, dar că va fi dusă curând la mama. Spre seară, întrucât fetiţa continua să pună întrebări, omul îi promise din nou că o va duce împreună cu colegii lui la mama, fapt care o linişti oarecum.
Deşi nu era decât un omuleţ, şi afară se întunecase, fetiţa îşi dădu seama după o bucată de drum că timpul de când călătoreşte se lungeşte prea mult. Începu să pună îngrijorată întrebări: Cât mai este? Când ajungem? De ce durează atât de mult? Primi ca răspuns asigurarea că mai este un pic din drum, şi că ei trebuie să mai rezolve în drum spre mama încă ceva treburi. Un sentiment de nelinişte frământa inima copilului, dar era dincolo de puterea ei de a face ceva ca să se liniştească. Când în sfârşit maşina se opri şi fetiţa fu invitată să coboare, descoperi că fusese adusă la o Casă de Copii (despre care află ulterior că era în localitatea Borşa, jud.Maramureş) şi că mama ei nu o aştepta aici. De fapt, nu doar că nu o aştepta aici mama, ci nici nu avea să mai vină curând. Ca să poată obţine custodia fetiţei, tatăl trebuia să dovedească faptul că mama nu avea grijă de ea. Şi cum putea face mai bine altfel decât dacă fetiţa era într‑o casă de copii şi mama nu putea ajunge la ea? În următorul an petrecut acolo fetiţa nu şi‑a văzut mama decât o dată şi pentru ultima dată în viaţa ei. Când i‑a fost permis să îşi viziteze fiica, mama nu s‑a putut apropia de ea, nu a putut s‑o îmbrăţişeze pentru că cele două se puteau vedea şi puteau schimba câteva vorbe de o parte şi de alta a unor gratii despărţitoare. După această întâlnire, se pare că mama, în disperarea ei, s‑a lăsat târâtă în patima alcoolului şi la vârsta de doar 42 de ani se stinse din viaţă bolnavă. Ultimele clipe ale vieţii ei le‑a încheiat gemând în suferinţă şi strigându-şi în agonie fiica.
Fără să ştie aceste lucruri, fetiţa îşi urmă după un an tatăl în noua lui casă, cu o altă „mămică”, doar pentru a trăi o copilărie chinuită, marcată de violenţă, şi tristă.
Ajunsă la vârsta maturităţii şi formându-şi propria familie, pacienta noastră a reluat legăturile atât cu tatăl (care între timp îşi părăsise şi a doua soţie), cât şi cu rudele materne, de la care a aflat despre vestea morţii mamei ei şi circumstanţele în care aceasta se stinsese.
Pare prea îngrozitor pentru a fi adevărat acest episod? Şi pare deplasat să fie menţionat într-un articol despre lucrarea misionară medicală? Într-un fel aşa şi este, dar e doar o crâmpeie din realitatea trăită de această persoană. Deşi nu are de‑a face în mod direct cu medicina (fie ea şi naturală), am hotărât să scriem această întâmplare pentru a sublinia două aspecte: deşi viaţa a fost extrem de crudă cu această pacientă a noastră, nu a făcut‑o să devină ea însăşi crudă. Era o persoană liniştită, calmă, al cărei comportament nu ar fi trădat nicicând un trecut ca cel descris mai sus. Poate că într-un alt caz, consecinţele naturale ale unui asemenea comportament s‑ar fi manifestat fără să poată fi ascunse. Însă această doamnă ajunsese să cunoască Evanghelia şi puterea ei. După ce se căsătorise, împreună cu soţul ei a ajuns să ia cunoştinţă de Biblie şi de mesajul unei biserici evanghelice, pentru care s‑au hotărât din toată inima. Soţul ei este astăzi pastor în acea biserică şi împreună cu copiii lor trăiesc o viaţă plină de mulţumire şi de pace. Isus într-adevăr poate să vindece orice rană, oricât de adâncă!
Al doilea motiv pentru care am consemnat această relatare este pentru a evidenţia cât de uşor pot cădea copiii pradă unor situaţii care îi depăşesc, şi cât de mult poate costa încrederea nefundamentată (chiar dacă e acordată în bună credinţă). Părinţi, imaginaţi-vă cum ar fi să fiţi în situaţia de mai sus! E chiar irealizabil? Cum ar reacţiona copilul dumneavoastră într‑o situaţie similară? Dar dumneavoastră?
**
Nu demult am avut între noi o altă pacientă, cu o altă experienţă de viaţă impresionantă şi plină de învăţăminte. O tânără dintr‑o familie adventistă s‑a căsătorit cu mulţi ani în urmă cu o persoană de o altă credinţă, decizie care a condus‑o la scurt timp după căsătorie la concluzia că făcuse o alegere greşită, un pas neînţelept care urma să‑i distrugă viitorul.
Recurgând frecvent la alcool, cel care până nu demult îi jura iubire şi sprijin veşnic, a început să îi facă viaţa un chin. Primii doi copii ai familiei au trăit într-un mediu permanent agitat, fără pace, iar după mulţi ani al treilea copil s‑a născut în aceleaşi condiţii. Însă, întrucât stilul de viaţă al tatălui nu putea rămâne fără consecinţe, la o vârstă nu prea înaintată viaţa acestuia s‑a încheiat, pe când mezina avea doar un an şi jumătate. Recunoscându-şi contribuţia proprie la amarul vieţii şi dezgustată de cele trăite până în momentul respectiv, doamna a hotărât să nu se mai căsătorească. Preţul plătit fusese prea mare: cel mai mare dintre copii nu preţuia credinţa (pe care mama o părăsise la căsătorie), copilul mijlociu trăia închis într-un spital de psihiatrie, în momentul de faţă fiind deja 15 ani de când acesta nu mai părăsise instituţia, din cauza riscurilor pe care le prezintă pentru cei din jur. Mezina, mai puţin afectată de regimul în care trăiseră ceilalţi doi copii, totuşi suferind din pricina însingurării, alesese un drum similar celui al mamei, pentru a sfârşi la scurt timp ea însăşi într-un.
Din nou, pare ciudat ca o astfel de relatare să fie asociată cu ştirile din Eden. Am vrea ca totul să fie „Edenic”, să auzim doar de minuni, de vindecări, de experienţe despre vieţi schimbate radical, în scurt timp, în bine, prin metode nemaiauzite. Dar nu acesta este sensul lucrării de la Eden. Ci, după cum lucra Domnul Isus pe vremea Sa, la fel şi noi trebuie să îi întâlnim pe oameni acolo unde sunt. Şi, ancoraţi în realitate, să privim în sus, îndepărtându-ne de tot ce „la început nu a fost aşa”, şi prezentându-le oamenilor ceea ce cunoaştem, să îi ajutăm să înţeleagă şi să iubească modul de viaţă prescris de Dumnezeu—singurul mod de viaţă ce poate aduce fericire şi împlinire.
Credem că aceste lucruri nu ni se pot întâmpla nouă? Sau că noi nu avem nevoie de astfel de lecţii? Poate. Nu ar fi rău să fie aşa în realitate. Dar revista aceasta ajunge în multe mâini, ca urmare, dacă folosesc vreunuia dintre cititori, chiar şi unei singure persoane, ajutând‑o să evite o nenorocire, un drum fără întoarcere şi plin de spini, aceste lecţii sunt valoroase. „Aceste lucruri li s‑au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.” „Prea iubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine, şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău.”(1 Corinteni 10:11, 12; 3 Ioan 2).
