Respingerea — Radu Ioniță

„A venit la ai Săi și ai Săi nu L‑au primit”…

„Nu vrem ca Acesta să domneas­că pes­te noi”:

„Răstignește‑L, Pilat!”

Vai câtă orbi­re! Cum au putut fi atât de întu­ne­cați? Cum au putut să‑L res­pingă? Să vină Mesia Cel pro­mis, și chiar nimeni să nu‑L aștep­te. Nici în Ierusalim, nici măcar la Templu. Să cân­te, să învețe des­pre El sute de ani, și când a venit, toc­mai ei, moș­te­ni­to­rii făgă­du­in­ței, să nu‑L pri­meas­că! Să vadă minu­ni­le Sale, și de fie­ca­re dată, în loc să se ple­ce îna­in­tea Lui cu bucu­rie, să se împie­treas­că ei și mai tare, și până la urmă să Îl dea mor­ții! Cum a fost posi­bil? Dacă aș fi fost eu în locul lor!…

De câte ori nu ne gân­dim astfel?!

Și totuși, la o pri­vi­re mai aten­tă, se pare că facem exact ace­lași lucru. Dacă nu cum­va chiar mai rău. Cum e posi­bil ca noi, aștep­tă­tori ai veni­rii Sale, învă­ță­cei la picioa­re­le Sale de ani buni, să expe­ri­men­tăm alu­ne­cări, căderi, nau­fra­gii? Să vedem fami­lii des­tră­ma­te, copii care se înde­păr­tea­ză, să vedem în noi înși­ne ori­ce alt­ce­va numai Hristos și carac­te­rul Său nu! Cum e posi­bil? Cu Cartea în mână, cu potop de lumi­nă la îndemâ­nă, și totuși par­că înghe­țați, împie­triți în nepu­tin­ță! Cum se insta­lea­ză aceas­tă împie­tri­re? Ce mai poa­te fi făcut?

Există o cutre­mu­ră­toa­re meta­fo­ră pe tema aceas­ta, în Australia de Vest. O moa­ră de apă, care de la o vre­me n‑a mai „vrut” să se învâr­tă sub pute­rea apei. A strâns nisip (griji, nemul­țu­mi­ri, îndo­ieli) și a mers o vre­me tot mai „scâr­țâit”. Până s‑a oprit. De tot. Ce cre­deți că a ajuns astăzi? Sunt mii de turiști care o vizi­tea­ză anu­al. O mare pia­tră, cân­tă­rind câte­va tone, care mai amin­teș­te încă de moa­ra de acum 300 de ani. Ce uimeș­te însă e că apa con­ti­nuă, încă, să o îmbie, cli­pă de cli­pă. Împietrită, moa­ra nu mai răs­pun­de demult…

În cele­brul caz al împie­tri­rii ini­mii ome­nești, citim că „Dumnezeu a împie­trit ini­ma lui faraon…” Așa? Deci Dumnezeu l‑a împie­trit? Atunci de ce‑i mai bagă vină? Să medi­tăm puțin. Cum împie­treș­te Dumnezeu ini­ma cui­va? Poate El, care este dra­gos­te, să „tri­mi­tă o lucra­re de rătă­ci­re”? Își pro­pu­ne El să împie­treas­că pe cine­va, ca mai apoi să‑l piar­dă? Sau cum?

Nu, nici­de­cum! „Nu a fost folo­si­tă nici o pute­re supra­na­tu­ra­lă pen­tru a împie­tri ini­ma lui faraon.” „Dumnezeu i‑a dat lui faraon dova­da cea mai izbi­toa­re a pute­rii divi­ne, dar monar­hul a refu­zat cu încă­pă­țâ­na­re să dea ascul­ta­re luminii.

Fiecare des­fă­șu­ra­re a pute­rii infi­ni­te pe care o el res­pin­gea îl făcea și mai hotă­rât în răz­vră­ti­rea lui. Sămânța revol­tei, pe care a semănat‑o atunci când a res­pins cea din­tâi minu­ne, și‑a adus roa­de­le.” (PP pag. 268)

Deci cum a împie­trit Dumnezeu ini­ma lui faraon? Prin mani­fes­ta­rea dra­gos­tei și pute­rii Sale sal­va­toa­re! Cu fie­ca­re des­fă­șu­ra­re de pute­re, cres­cân­dă, Dumnezeu lucra la sal­va­rea sa. Atunci de ce nu s‑a sal­vat?! De ce s‑a împie­trit? Din pri­ci­na ati­tu­di­nii, a răs­pun­su­lui său la dra­gos­tea dum­ne­ze­ias­că! „[Odată] cu fie­ca­re res­pin­ge­re a ade­vă­ru­lui, min­ți­le oame­ni­lor se vor întu­ne­ca mai mult, ini­mi­le lor se vor împie­tri și mai tare, până când vor fi zăvorâ­te într‑o împie­tri­re necre­din­cioa­să…” (ML pag. 603).

Nu Dumnezeu ne împie­treș­te prin daru­ri­le Lui bune, ci noi ne împie­trim, pri­min­du-le rău! Respingându-le! Încăpățânându-ne să facem după capul nos­tru! Și atunci cine e de vină pen­tru con­se­cin­țe? „Rezistând influ­en­ței Duhului Sfânt, oame­nii ajung nepă­să­tori sau chiar negli­jenți față de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei înșiși sunt răs­pun­ză­tori pen­tru împie­tri­rea ini­mii lor…” (PD pag. 56).

Cu ade­vă­rat vred­nic de gân­dit… Cum să nu îți pui pro­ble­ma… Mai sca­pă faraon, din jocul aces­ta al răz­vră­ti­rii, al mor­ții? Mai sca­pă Acan, mai sca­pă Iuda? Răspunsul plin de har al Tatălui nos­tru Ceresc, Iubitor, este „Ci îndem­nați-vă unii pe alții în fie­ca­re zi, câtă vre­me se zice: „Astăzi,” pen­tru ca nici­u­nul din voi să nu se împie­treas­că prin înșe­lă­ciu­nea păcatului.”

Astăzi să ne întoar­cem! Astăzi să‑L pri­mim! Astăzi să Îi cerem ier­ta­re, în pocă­in­ță! Astăzi să accep­tăm cu sme­re­nie ori­ce ne cere, sau ne mus­tră! Și așa, chiar și o ini­mă în mare par­te împie­tri­tă, în mâna Sa, poa­te tre­ce de la moar­te la viață!

Cum?

„Vă voi da o ini­mă nouă, și voi pune în voi un duh nou; voi scoa­te din tru­pul vos­tru ini­ma de pia­tră, și vă voi da o ini­mă de car­ne. Voi pune Duhul Meu în voi, și vă voi face să urmați porun­ci­le Mele și să păziți și să împli­niți legi­le Mele. Veți locui în țara,…” (Ezechiel 36:26–28), țara ace­ea bună, pe care S‑a dus să o pre­gă­teas­că pen­tru noi. Țara ace­ea în care Hristos e totul, și nepri­hă­ni­rea Sa umple fie­ca­re piept! Vrei și tu să fii aco­lo? Fie ca El să ne aju­te, fiind­că chiar aceas­ta e și voin­ța Sa! Să putem spu­ne împre­u­nă cu David, „Însă eu sunt tot­dea­u­na cu Tine, Tu m‑ai apu­cat de mâna dreap­tă; mă vei călă­uzi cu sfa­tul Tău, apoi mă vei pri­mi în sla­vă.” Amin.