Prizonieri ai speranţei
După ce au petrecut 70 ani în robia babiloniană așa cum a profețit Ieremia, numai o mică rămăşiţă de aproximativ 50.000 de oameni s‑au angajat în călătoria dificilă de întoarcere către Ierusalim. Oraşul era devastat, zidurile erau dărâmate și poporul era înconjurat de dușmani înverșunați prin care Satana a încercat să împiedice restaurarea închinării la adevăratul Dumnezeu. Deoarece Israel era singurul popor care reprezenta principiile cerului, Satan nu a cruțat schemele sale diabolice în încercarea de a‑i descuraja și chiar a‑i distruge.
Dumnezeu a trimis doi mari profeţi, Hagai şi Zaharia, ca să încurajeze poporul cu asigurarea că Dumnezeu a fost cu ei şi că i‑ar întări pentru a reconstrui zidurile, templul şi oraşul.
Mulţi dintre Israeliţi au preferat să rămână în Babilon, unde îşi construiseră case confortabile în loc de a se angaja în călătoria periculoasă și grea către un oraș în ruine.
Primul apel divin făcut prin profet către popor a fost: „Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul oştirilor, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul oştirilor. (Zaharia 1:3). Când profetul a întrebat pe Domnul: „Doamne al oştirilor, până când nu vei avea milă de Ierusalim şi de cetăţile lui Iuda, pe care Te-ai mâniat în aceşti şaptezeci de ani?” Domnul a răspuns cu vorbe bune, cu vorbe de mângâiere… (versetele 12 şi 13).
Şi Domnul a adăugat: „Mă întorc cu îndurarea către Ierusalim; Casa Mea va fi zidită iarăşi în el, şi funia de măsurat se va întinde asupra Ierusalimului.” (versetul 16).
Domnul nostru este un Dumnezeu al dragostei, al harului şi plin de milă. În ciuda rebeliunii poporului Său, Israel, El i‑a suportat mult timp. El era mai mult decât binevoitor să‑i conducă, să‑i salveze şi să‑i protejeze cât timp ei doreau să accepte instrucţiunile Lui. Profetul a descoperit marele interes al lui Dumnezeu pentru prosperitatea lor prin aceste cuvinte: „căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui.” (Zaharia 2:8).
Zaharia a avut o viziune foarte încurajatoare în care a văzut pe marele preot Iosua mijlocind pentru poporul său înaintea lui Isus (Îngerul legământului veşnic). În această viziune, Satan acuza poporul lui Dumnezeu şi pe Iosua de păcat şi cerea Domnului permisiunea să‑i distrugă pe copiii Săi neascultători.
„Iosua era îmbrăcat cu haine murdare” (3:3), reprezentând poporul său înaintea Domnului. El nu putea dezminţi acuzaţiile lui Satan, dar el prezenta pocăinţa şi credinţa lor în Mântuitorul.
Zaharia reprezenta atât pe Iosua cât și poporul ca fiind îndreptățiți prin credința în Mesia cel făgăduit şi Domnul i‑a dat asigurarea iertării păcatelor prin aceste cuvinte frumoase: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!” (versetul 4).
După aceea, Domnul a promis poporului Său putere de sus pentru a‑l face capabil să efectueze lucrarea necesară a reformei: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oştirilor! (4:6) cu asigurarea suplimentară că „Mâinile lui Zorobabel au întemeiat Casa aceasta şi tot mâinile lui o vor isprăvi” (versetul 9).
Un alt apel a fost prezentat poporului arătându-le cum să se poarte cu fraţii şi surorile lor: „Faceţi cu adevărat dreptate şi purtaţi-vă cu bunătate şi îndurare unul faţă de altul. Nu asupriţi pe văduvă şi pe orfan, nici pe străin şi pe sărac, şi niciunul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său.” (Zaharia 7:9,10).
„Iată ce trebuie să faceţi: Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecaţi în porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii; niciunul să nu gândească în inima lui rău împotriva aproapelui său şi nici să nu iubiţi jurământul strâmb! Căci toate lucrurile acestea Eu le urăsc, zice Domnul.” (Zaharia 8:16,17).
Domnul, de asemenea, a promis venirea lui Mesia, Isus, pentru a restabili copiii Săi în favoarea Domnului printr‑o viață perfectă și moarte ca jertfă supremă. „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este drept şi având salvare, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.” (Zaharia 9:9 KJV).
Hristos urma să împlinească legământul cel veşnic. Prin jertfa Sa pe cruce, El urma să răscumpere poporul Său din groapa disperării pentru a‑l aşeza pe cel mai înalt nivel spiritual înaintea cerului. „Însă cât pentru tine, Sioane, prin sângele legământului tău am scos pe prinşii tăi de război din groapa în care nu este apă.” (Zaharia 9:11 KJV).
Prizonieri ai speranţei
Pe baza acestui legământ al harului, Dumnezeu a invitat poporul Său la Sine cu aceste cuvinte frumoase: „Întoarceţi-vă la cetăţuie, prinşi de război plini de nădejde! O spun şi astăzi că îţi voi întoarce îndoit!” (Zaharia 9:12).
Această expresie inspirată „prinşi de război plini de nădejde”, dă ideea unui popor care nu va renunța. Speranţa este parte din viaţa lor. Şi Domnul se adresează acestei mici rămăşiţe cu cuvinte de încurajare: „Întoarceţi-vă la cetăţuie.“ În acest caz speranța noastră este mult mai fundamentată pe o temelie foarte puternică. Pentru că, desigur, Hristos este cetăţuia noastră.
Psalmistul îşi exprimă încrederea în Domnul, spunând: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s‑ar zgudui pământul şi s‑ar clătina munţii în inima mărilor.” (Psalmul 46:1,2).
Mica a folosit acest titlu pentru Hristos, când a spus: „Iar la tine, turn al turmei, locul întărit (cetăţuie) al fiicei Sionului, la tine va veni şi la tine va ajunge prima stăpânire, împărăţia va veni la fiica Ierusalimului!” (Mica 4:8 KJV).
Naum a folosit cuvinte diferite spunând acelaşi adevăr despre Hristos: „Domnul este bun; El este un loc de scăpare (engl.un loc întărit/cetăţuie) în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El.” (Naum 1:7). Notaţi acest gând inspirat: Hristos este un loc de scăpare pentru acei care se încred în El.
Când suntem noi protejaţi în cetăţuia Domnului? Când ne supunem în totalitate viaţa noastră lui Hristos.
„Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuși. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Ființa care s‑a predat lui Hristos devine fortăreața Lui, pe care El o păstrează într‑o lume răzvrătită și vrea ca nici o altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cerești nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar, dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniți de cel rău.
În mod inevitabil, noi trebuie să fim sub controlul uneia sau alteia dintre cele două puteri care se luptă pentru supremația lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie să servim împărăției întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N‑avem decât să neglijăm să ne aliem cu împărăția luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cerești, Satana va lua în stăpânire inima și va face din ea locuința lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credință în neprihănirea Lui. Numai când suntem legați strâns de Dumnezeu putem rezista efectelor nesfințite ale iubirii de sine, ale îngăduinței de sine și tendinței spre păcat. Noi putem părăsi multe obiceiuri rele și, pentru câtva timp, putem da la o parte tovărășia lui Satana; dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noastră față de El, în fiecare clipă putem fi biruiți. Fără o cunoaștere personală a lui Hristos și o comuniune continuă cu El, suntem supuși bunului plac al lui Satana și până la urmă vom împlini pretențiile lui.” HLL pg. 324 engl.
În acest paragraf minunat găsim adevăruri foarte importante şi încurajatoare. Când ne predăm viaţa noastră lui Hristos, intrăm într‑o cetăţuie de necucerit, în care vrăjmaşul nu poate intra, deoarece Hristos este mult mai puternic decât vrăjmaşul. Sufletul convertit devine el însuşi o fortăreaţă sub controlul Duhului Sfânt. Noi putem fi păstraţi în cetăţuie prin credinţa în Hristos şi legătură vitală cu Dumnezeu prin rugăciune şi ascultare de cuvântul Lui. Această predare nu este un fapt izolat, ci o relaţie continuă cu Domnul. Oridecâteori neglijăm această relaţie vitală vom fi în necaz, devenind o pradă uşoară pentru vrăjmaş.
Din robi ai păcatului servi ai lui Hristos
Milioane de oameni sunt prizonieri ai vrăjmaşului, robi ai păcatului şi ai viciului, „fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). În versetul următor Pavel prezintă un tablou foarte diferit: „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.” (versetul 13).
„Hristos a devenit jertfa fără păcat pentru o omenirea vinovată, făcându‑i pe oameni prizonieri ai speranţei, astfel încât, prin pocăinţă faţă de Dumnezeu pentru că au călcat legea Sa sfântă şi prin credinţă în Hristos ca substituitor, garanţie şi neprihănire a lor, ei pot fi aduşi înapoi la loialitate faţă de Dumnezeu şi la ascultare de legea Sa sfântă.” Reflecting Christ, pg. 53.
Nu ar trebui să ținem în mod egoist această speranță doar pentru noi înşine. De îndată ce am primit această speranță, trebuie să‑o împărtăşim celor care sunt în disperare.
„Membrii bisericii au nevoie acum să-și mărturisească apostaziile și să se strângă unii lângă alții. Frații mei, nu îngăduiți să intervină nimic ce v‑ar separa pe unii de alții sau de Dumnezeu. Nu vorbiți despre deosebiri de opinii, ci uniți-vă în iubirea adevărului așa cum este el în Isus. Veniți înaintea lui Dumnezeu și invocați sângele vărsat al Mântuitorului, ca motiv pentru care ar trebui să primiți ajutor în lupta împotriva răului. Nu vă veți ruga în zadar. Când vă apropiați de Dumnezeu cu căință din inimă și în deplina asigurare a credinței, vrăjmașul care caută să vă distrugă va fi biruit.
Întoarceți-vă la Domnul, voi, prizonieri ai nădejdii. Căutați tăria la Dumnezeu, la Dumnezeul cel viu. Dați pe față o credință smerită și neclintită în puterea și bunăvoința Lui de a salva. De la Hristos curge râul cel viu al mântuirii. El este Fântâna vieții, Izvorul a toată puterea. Când ne prindem în credință de puterea Lui, El va schimba, și va schimba în mod minunat, perspectivele cele mai fără de nădejde și mai descurajatoare. El va face aceasta pentru gloria Numelui Său.
Dumnezeu îi cheamă pe credincioșii Săi, care cred în El, să exprime curaj față de cei care nu cred și sunt fără nădejde. Fie ca Domnul să ne ajute să ne sprijinim unii pe alții, și să‑L încercăm printr‑o credință vie.” Testimonies, vol. 8, pg. 11, 12 engl.
Fericita nădejde
Scriindu‑i lui Tit, Pavel vorbeşte despre „fericita noastră nădejde şi glorioasa arătare a marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S‑a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.“ (Tit 2:13, 14).
A doua venire a lui Hristos este „fericita noastră nădejde”, punctul culminant al planului de mântuire. Toate speranţele noastre vor fi împlinite când Domnul şi Mântuitorul nostru va apărea pe norii cerului ca să ia poporul Său în locuinţele cereşti.
„Isus vine curând; iar nouă, celor care credem acest adevăr solemn, ne revine datoria de a da lumii avertizarea. Ar trebui ca prin îmbrăcămintea, conversaţia şi acţiunile noastre să arătăm că mintea noastră este fixată pe ceva mai bun decât afacerile şi plăcerile acestei vieţi scurte. Aici suntem străini şi călători şi ar trebui să arătăm că suntem gata şi aşteptăm apariţia Domnului nostru divin. Iubite cititor, lasă ca lumea să vadă că tu călătoreşti de aici către o ţară mai bună, o moştenire nepieritoare, veşnică; că tu nu poţi dedica viaţa acestei lumi, ci eşti preocupat de pregătirea pentru căminul care te aşteaptă în împărăţia lui Dumnezeu.”
„Cum să facem această pregătire? Prin aducerea pasiunilor şi poftelor noastre în ascultare de voinţa lui Dumnezeu şi prin arătarea în vieţile noastre a roadelor sfinţirii. Trebuie să facem dreptate, să iubim mila și să umblăm smeriţi înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să‑L luăm pe Hristos în inimile şi căminele noastre. Trebuie să cultivăm dragoste, simpatie şi adevărată curtoazie unul faţă de celălalt. Fericirea noastră depinde de urmarea acestui curs. Motivul pentru care în această lume atât de mulţi, bărbaţi şi femei, sunt insensibili, este că afecţiunile generoase au fost privite ca slăbiciune şi au fost descurajate şi reprimate. Dacă am avea inimi duioase, aşa cum şi Isus a avut când a fost pe pământ şi simpatie sfinţită, aşa cum îngerii au pentru fiinţele muritoare, supuse greşelilor, ar trebui să cultivăm sentimentele simple ale copilăriei. Atunci am fi conduşi de principiile cerului, care sunt rafinate şi înălţătoare prin efectul lor.”
„Vieţile noastre ar trebui să fie consacrate pentru binele şi fericirea altora, aşa cum a fost viaţa Mântuitorului nostru. Aceasta este bucuria îngerilor şi lucrarea în care ei sunt angajaţi continuu. Spiritul de sacrificiu de sine al lui Hristos este spiritul care străbate cerul şi sursa de binecuvântări a acestuia. Acesta trebuie să fie şi spiritul nostru, dacă vrem să ne bucurăm de societatea îngerilor sfinţi. În măsura în care dragostea lui Hristos umple inimile noastre şi controlează vieţile noastre, egoismul şi iubirea de comoditate vor fi biruite; va fi o plăcere a lucra pentru alţii, a împlini voia Domnului, pe care sperăm să Îl vedem curând.” Signs of the Times, 10 noiembrie 1887.
Există o paralelă foarte interesantă între rămăşiţa lui Israel din timpul lui Zaharia şi Mişcarea de Reformă. Puţini la număr, cu o credinţă care ne deosebeşte de lume, fără putere lumească, noi depindem doar de harul lui Dumnezeu şi de puterea Duhului Sfânt pentru a împlini însărcinarea noastră profetică şi a fi folosiţi de Domnul pentru finalizarea planului Său pentru această lume.
Autorul Apocalipsei, prevăzând adevărata rămăşiţă, scrie: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s‑a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” Apocalipsa 12:17.
„Vedenia lui Zaharia cu privire la Iosua și Înger se aplică cu o forță deosebită experienței poporului lui Dumnezeu în scenele finale ale marii zile de ispășire. Biserica rămășiței va fi adusă atunci într‑o mare încercare și amărăciune. Aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus vor simți mânia balaurului și a oștirilor lui. Satana consideră oamenii ca fiind toți supușii lui; el a câștigat stăpânire peste mulți pretinși creștini. Dar iată o mică grupă, care se împotrivește supremației lui. Dacă ar putea‑o șterge de pe fața pământului, biruința lui ar fi totală. După cum el a influențat popoarele păgâne să‑l distrugă pe Israel, tot astfel, în viitorul apropiat, va incita puterile nelegiuite ale pământului să distrugă pe poporul lui Dumnezeu. Oamenilor li se va cere să dea ascultare edictelor omenești prin călcarea Legii divine.”
„Aceia care rămân credincioși lui Dumnezeu vor fi amenințați, denunțați și proscriși. Vor fi „trădați până și de părinți, frați, rude, și prieteni”, chiar până la moarte (Luca 21:16). Singura lor nădejde este în mila lui Dumnezeu, iar singura lor apărare va fi rugăciunea. Așa cum Iosua a stăruit înaintea Îngerului, tot astfel biserica rămășiței, cu zdrobire de inimă și credință neabătută, va stărui pentru iertare și eliberare prin Isus, Apărătorul lor. Ei sunt pe deplin conștienți de păcătoșenia vieții lor, își văd slăbiciunile și nevrednicia și sunt pe punctul disperării.
„În timp ce poporul lui Dumnezeu își amărăște sufletul înaintea Lui, rugându-se pentru curăția inimii, se dă porunca: „îndepărtați veșmintele murdare” și sunt rostite cuvintele de încurajare: „lată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac în haine de sărbătoare” (Zaharia 3:4). Haina fără pată a neprihănirii lui Hristos este așezată asupra copiilor credincioși ai lui Dumnezeu, încercați și ispitiți. Rămășița disprețuită este îmbrăcată în veșminte slăvite, care nu vor fi mânjite niciodată de stricăciunile din lume. Numele lor sunt păstrate în cartea vieții Mielului și înregistrate împreună cu cele ale credincioșilor tuturor veacurilor. Ei s‑au împotrivit uneltirilor amăgitorului, n‑au părăsit credincioșia lor din cauza răcnetelor balaurului. Acum sunt apărați pentru veșnicie de uneltirile ispititorului. Păcatele lor sunt trecute asupra autorului păcatului. O ‘mitră curată’ este pusă pe frunțile lor.” Profeţi şi Regi, pg. 587, 588, 591.
„Noi trebuie să privim la Hristos. Ceea ce face pe oameni să se înalțe atât de mult în propria lor dreptate este necunoașterea Lui. Când contemplăm curăția și desăvârșirea Lui, atunci noi vom vedea propria noastră slăbiciune, sărăcie și propriile noastre defecte, așa cum sunt ele în realitate. Atunci ne vom vedea pierduți și fără de nădejde, îmbrăcați în hainele îndreptățirii de sine asemenea oricărui alt păcătos. Noi vom vedea atunci că, dacă vreodată vom fi mântuiți, aceasta nu se va datora bunătății noastre, ci harului nemărginit al lui Dumnezeu.” Parabolele Domnului pg. 159.
„Îmbrăcată în armura neprihănirii lui Hristos, biserica va intra în lupta ei finală. „Frumoasă ca luna, curată ca soarele, și cumplită ca o oștire sub steagurile ei“ (Cântarea cântărilor 6:10), ea trebuie să meargă în toată lumea, biruitoare și ca să biruiască.” Profeţi şi Regi, pg. 725.
Eşti tu, iubite cititor, un prizonier al speranţei? Să mergem la cetatea noastră puternică, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos. În timp ce rămânem în El, Satan nu are putere să ne despartă de protecţia nostră divină.
Scrisoare de la președintele Conferinței Generale AZSMR.
