Prizonieri ai speranţei

Prizonieri ai speranţei

După ce au petre­cut 70 ani în robia babi­lo­ni­a­nă așa cum a pro­fe­țit Ieremia, numai o mică rămă­şi­ţă de apro­xi­ma­tiv 50.000 de oameni s‑au anga­jat în călă­to­ria difi­ci­lă de întoar­ce­re către Ierusalim. Oraşul era devas­tat, zidu­ri­le erau dărâ­ma­te și popo­rul era încon­ju­rat de duș­mani înver­șu­nați prin care Satana a încer­cat să împie­di­ce res­ta­u­ra­rea închi­nă­rii la ade­vă­ra­tul Dumnezeu. Deoarece Israel era sin­gu­rul popor care repre­zen­ta prin­ci­pi­i­le ceru­lui, Satan nu a cru­țat sche­me­le sale dia­bo­li­ce în încer­ca­rea de a‑i des­cu­ra­ja și chiar a‑i dis­tru­ge.

Dumnezeu a tri­mis doi mari pro­feţi, Hagai şi Zaharia, ca să încu­ra­je­ze popo­rul cu asi­gu­ra­rea că Dumnezeu a fost cu ei şi că i‑ar întări pen­tru a recon­strui zidu­ri­le, tem­plul şi ora­şul.

Mulţi din­tre Israeliţi au pre­fe­rat să rămâ­nă în Babilon, unde îşi con­stru­i­se­ră case con­for­ta­bi­le în loc de a se anga­ja în călă­to­ria peri­cu­loa­să și grea către un oraș în rui­ne.

Primul apel divin făcut prin pro­fet către popor a fost: „Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul oşti­ri­lor, şi Mă voi întoar­ce şi Eu la voi, zice Domnul oşti­ri­lor. (Zaharia 1:3). Când pro­fe­tul a între­bat pe Domnul: „Doamne al oşti­ri­lor, până când nu vei avea milă de Ierusalim şi de cetă­ţi­le lui Iuda, pe care Te-ai mâni­at în aceşti şap­te­zeci de ani?” Domnul a răs­puns cu vor­be bune, cu vor­be de mân­gâi­e­re… (ver­se­te­le 12 şi 13).

Şi Domnul a adă­u­gat: „Mă întorc cu îndu­ra­rea către Ierusalim; Casa Mea va fi zidi­tă iară­şi în el, şi funia de măsu­rat se va întin­de asu­pra Ierusalimului.” (ver­se­tul 16).

Domnul nos­tru este un Dumnezeu al dra­gos­tei, al haru­lui şi plin de milă. În ciu­da rebe­liu­nii popo­ru­lui Său, Israel, El i‑a supor­tat mult timp. El era mai mult decât bine­vo­i­tor să‑i con­du­că, să‑i sal­veze şi să‑i pro­te­je­ze cât timp ei doreau să accep­te instru­cţiu­ni­le Lui. Profetul a des­co­pe­rit mare­le inte­res al lui Dumnezeu pen­tru pros­pe­ri­ta­tea lor prin aces­te cuvin­te: „căci cel ce se atin­ge de voi se atin­ge de lumi­na ochi­lor Lui.” (Zaharia 2:8).

Zaharia a avut o viziu­ne foar­te încu­ra­ja­toa­re în care a văzut pe mare­le pre­ot Iosua mij­lo­cind pen­tru popo­rul său îna­in­tea lui Isus (Îngerul legămân­tu­lui veş­nic). În aceas­tă viziu­ne, Satan acu­za popo­rul lui Dumnezeu şi pe Iosua de păcat şi cerea Domnului per­mi­siu­nea să‑i dis­tru­gă pe copi­ii Săi neas­cul­tă­tori.

„Iosua era îmbră­cat cu hai­ne mur­da­re” (3:3), repre­zen­tând popo­rul său îna­in­tea Domnului. El nu putea dezminţi acu­za­ţi­i­le lui Satan, dar el pre­zen­ta pocă­inţa şi cre­dinţa lor în Mântuitorul.

Zaharia repre­zen­ta atât pe Iosua cât și popo­rul ca fiind îndrep­tă­țiți prin cre­din­ța în Mesia cel făgă­du­it şi Domnul i‑a dat asi­gu­ra­rea ier­tă­rii păca­te­lor prin aces­te cuvin­te fru­moa­se: „Iată că înde­păr­tez de la tine nele­giu­i­rea şi te îmbrac cu hai­ne de săr­bă­toa­re!” (ver­se­tul 4).

După ace­ea, Domnul a pro­mis popo­ru­lui Său pute­re de sus pen­tru a‑l face capa­bil să efec­tu­e­ze lucra­rea nece­sa­ră a refor­mei: „Lucrul aces­ta nu se va face nici prin pute­re, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oşti­ri­lor! (4:6) cu asi­gu­ra­rea supli­men­ta­ră că „Mâinile lui Zorobabel au înte­me­iat Casa aceas­ta şi tot mâi­ni­le lui o vor ispră­vi” (ver­se­tul 9).

Un alt apel a fost pre­zen­tat popo­ru­lui ară­tân­du-le cum să se poar­te cu fra­ţii şi suro­ri­le lor: „Faceţi cu ade­vă­rat drep­ta­te şi pur­ta­ţi-vă cu bună­ta­te şi îndu­ra­re unul faţă de altul. Nu asu­pri­ţi pe vădu­vă şi pe orfan, nici pe stră­in şi pe sărac, şi nici­u­nul să nu gân­deas­că rău în ini­ma lui împo­tri­va fra­te­lui său.” (Zaharia 7:9,10).

„Iată ce tre­bu­ie să faceţi: Fiecare să spu­nă aproa­pe­lui său ade­vă­rul; jude­ca­ţi în porţi­le voas­tre după ade­văr şi în vede­rea păcii; nici­u­nul să nu gân­deas­că în ini­ma lui rău împo­tri­va aproa­pe­lui său şi nici să nu iubi­ţi jurămân­tul strâmb! Căci toa­te lucru­ri­le aces­tea Eu le urăsc, zice Domnul.” (Zaharia 8:16,17).

Domnul, de ase­me­nea, a pro­mis veni­rea lui Mesia, Isus, pen­tru a res­ta­bili copi­ii Săi în favoa­rea Domnului printr‑o via­ță per­fec­tă și moar­te ca jert­fă supre­mă. „Saltă de vese­lie, fii­ca Sionului! Strigă de bucu­rie, fii­ca Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este drept şi având sal­va­re, sme­rit şi căla­re pe un măgar, pe un mânz, pe mân­zul unei măgă­ri­ţe.” (Zaharia 9:9 KJV).

Hristos urma să împli­neas­că legămân­tul cel veş­nic. Prin jert­fa Sa pe cru­ce, El urma să răs­cum­pe­re popo­rul Său din groa­pa dis­pe­ră­rii pen­tru a‑l aşe­za pe cel mai îna­lt nivel spi­ri­tu­al îna­in­tea ceru­lui. „Însă cât pen­tru tine, Sioane, prin sân­ge­le legămân­tu­lui tău am scos pe prinşii tăi de răz­boi din groa­pa în care nu este apă.” (Zaharia 9:11 KJV).

Prizonieri ai speranţei

Pe baza aces­tui legământ al haru­lui, Dumnezeu a invi­tat popo­rul Său la Sine cu aces­te cuvin­te fru­moa­se: „Întoarceţi-vă la cetă­ţu­ie, prinşi de răz­boi plini de nădej­de! O spun şi astăzi că îţi voi întoar­ce îndo­it!” (Zaharia 9:12).

Această expre­sie inspi­ra­tă „prinşi de răz­boi plini de nădej­de”, dă ide­ea unui popor care nu va renun­ța. Speranţa este par­te din via­ţa lor. Şi Domnul se adre­sea­ză aces­tei mici rămă­şi­ţe cu cuvin­te de încu­ra­ja­re: „Întoarceţi-vă la cetă­ţu­ie.“ În acest caz spe­ran­ța noas­tră este mult mai fun­damen­ta­tă pe o teme­lie foar­te puter­ni­că. Pentru că, desi­gur, Hristos este cetă­ţu­ia noas­tră.

Psalmistul îşi expri­mă încre­de­rea în Domnul, spu­nând: „Dumnezeu este adă­pos­tul şi spri­ji­nul nos­tru, un aju­tor care nu lip­seş­te nici­o­da­tă în nevoi. De ace­ea nu ne temem, chiar dacă s‑ar zgu­dui pămân­tul şi s‑ar clă­ti­na munţii în ini­ma mări­lor.” (Psalmul 46:1,2).

Mica a folo­sit acest titlu pen­tru Hristos, când a spus: „Iar la tine, turn al tur­mei, locul întă­rit (cetă­ţu­ie) al fii­cei Sionului, la tine va veni şi la tine va ajun­ge pri­ma stă­pâ­ni­re, împă­ră­ţia va veni la fii­ca Ierusalimului!” (Mica 4:8 KJV).

Naum a folo­sit cuvin­te dife­ri­te spu­nând ace­la­şi ade­văr des­pre Hristos: „Domnul este bun; El este un loc de scă­pa­re (engl.un loc întărit/cetăţuie) în ziua neca­zu­lui; şi cunoa­ş­te pe cei ce se încred în El.” (Naum 1:7). Notaţi acest gând inspi­rat: Hristos este un loc de scă­pa­re pen­tru acei care se încred în El.

Când sun­tem noi pro­te­ja­ţi în cetă­ţu­ia Domnului? Când ne supu­nem în tota­li­ta­te via­ţa noas­tră lui Hristos.

„Când sufle­tul se pre­dă lui Hristos, o pute­re nouă ia în stă­pâ­ni­re ini­ma cea nouă. Se pro­du­ce o schim­ba­re pe care omul nu o poa­te face nici­o­da­tă prin sine însuși. Este o lucra­re supra­na­tu­ra­lă, care adu­ce un ele­ment supra­na­tu­ral în natu­ra ome­neas­că. Ființa care s‑a pre­dat lui Hristos devi­ne for­tă­rea­ța Lui, pe care El o păs­trea­ză într‑o lume răz­vră­ti­tă și vrea ca nici o altă auto­ri­ta­te să nu fie recu­nos­cu­tă aco­lo, decât a Sa. Un suflet luat ast­fel în stă­pâ­ni­re de pute­ri­le cerești nu poa­te fi biru­it de asal­tu­ri­le lui Satana. Dar, dacă nu ne supu­nem stă­pâ­ni­rii lui Hristos, vom fi stă­pâ­niți de cel rău.

În mod ine­vi­ta­bil, noi tre­bu­ie să fim sub con­tro­lul une­ia sau alte­ia din­tre cele două puteri care se lup­tă pen­tru supre­ma­ția lumii. Nu este nece­sar să ale­gem de bună­vo­ie să ser­vim împă­ră­ți­ei întu­ne­ri­cu­lui, pen­tru ca să ajun­gem sub stă­pâ­ni­rea ei. N‑avem decât să negli­jăm să ne ali­em cu împă­ră­ția lumi­nii. Dacă nu con­lu­crăm cu pute­ri­le cerești, Satana va lua în stă­pâ­ni­re ini­ma și va face din ea locu­in­ța lui. Singura apă­ra­re împo­tri­va rău­lui este locu­i­rea lui Hristos în ini­mă, prin cre­din­ță în nepri­hă­ni­rea Lui. Numai când sun­tem legați strâns de Dumnezeu putem rezis­ta efec­te­lor nesfin­ți­te ale iubi­rii de sine, ale îngă­du­in­ței de sine și ten­din­ței spre păcat. Noi putem pără­si mul­te obi­ce­iuri rele și, pen­tru câtva timp, putem da la o par­te tovă­ră­șia lui Satana; dar, fără o legă­tu­ră vie cu Dumnezeu prin pre­da­rea noas­tră față de El, în fie­ca­re cli­pă putem fi biru­iți. Fără o cunoaș­te­re per­so­na­lă a lui Hristos și o comu­niu­ne con­ti­nuă cu El, sun­tem supuși bunu­lui plac al lui Satana și până la urmă vom împlini pre­ten­ți­i­le lui.” HLL pg. 324 engl.

În acest para­graf minu­nat găsim ade­vă­ruri foar­te impor­tan­te şi încu­ra­ja­toa­re. Când ne pre­dăm via­ţa noas­tră lui Hristos, intrăm într‑o cetă­ţu­ie de necu­ce­rit, în care vră­j­ma­şul nu poa­te intra, deo­a­re­ce Hristos este mult mai puter­nic decât vră­j­ma­şul. Sufletul con­ver­tit devi­ne el însu­şi o for­tă­rea­ţă sub con­tro­lul Duhului Sfânt. Noi putem fi păs­tra­ţi în cetă­ţu­ie prin cre­dinţa în Hristos şi legă­tu­ră vita­lă cu Dumnezeu prin rugă­ciu­ne şi ascul­ta­re de cuvân­tul Lui. Această pre­da­re nu este un fapt izo­lat, ci o rela­ţie con­ti­nuă cu Domnul. Oridecâteori negli­jăm aceas­tă rela­ţie vita­lă vom fi în necaz, deve­nind o pra­dă uşoa­ră pen­tru vră­j­maş.

Din robi ai păcatului servi ai lui Hristos

Milioane de oameni sunt pri­zo­ni­eri ai vră­j­ma­şu­lui, robi ai păca­tu­lui şi ai vici­u­lui, „fără nădej­de şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). În ver­se­tul urmă­tor Pavel pre­zin­tă un tablou foar­te dife­rit: „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odi­ni­oa­ră era­ţi depăr­ta­ţi, aţi fost apro­pi­a­ţi prin sân­ge­le lui Hristos.” (ver­se­tul 13).

„Hristos a deve­nit jert­fa fără păcat pen­tru o ome­ni­rea vino­va­tă, făcându‑i pe oameni pri­zo­ni­eri ai spe­ranţei, ast­fel încât, prin pocă­inţă faţă de Dumnezeu pen­tru că au căl­cat legea Sa sfân­tă şi prin cre­dinţă în Hristos ca sub­sti­tu­i­tor, garanţie şi nepri­hă­ni­re a lor, ei pot fi adu­şi îna­poi la loia­li­ta­te faţă de Dumnezeu şi la ascul­ta­re de legea Sa sfân­tă.” Reflecting Christ, pg. 53.

Nu ar tre­bui să ținem în mod ego­ist aceas­tă spe­ran­ță doar pen­tru noi înşi­ne. De înda­tă ce am pri­mit aceas­tă spe­ran­ță, tre­bu­ie să‑o împăr­tă­şim celor care sunt în dis­pe­ra­re.

„Membrii bise­ri­cii au nevo­ie acum să-și măr­tu­ri­seas­că apos­ta­zi­i­le și să se strân­gă unii lân­gă alții. Frații mei, nu îngă­du­iți să inter­vi­nă nimic ce v‑ar sepa­ra pe unii de alții sau de Dumnezeu. Nu vor­biți des­pre deo­se­biri de opi­nii, ci uniți-vă în iubi­rea ade­vă­ru­lui așa cum este el în Isus. Veniți îna­in­tea lui Dumnezeu și invo­cați sân­ge­le văr­sat al Mântuitorului, ca motiv pen­tru care ar tre­bui să pri­miți aju­tor în lup­ta împo­tri­va rău­lui. Nu vă veți ruga în zadar. Când vă apro­pi­ați de Dumnezeu cu căin­ță din ini­mă și în depli­na asi­gu­ra­re a cre­din­ței, vră­j­ma­șul care cau­tă să vă dis­tru­gă va fi biru­it.

Întoarceți-vă la Domnul, voi, pri­zo­ni­eri ai nădej­dii. Căutați tăria la Dumnezeu, la Dumnezeul cel viu. Dați pe față o cre­din­ță sme­ri­tă și neclin­ti­tă în pute­rea și bună­vo­in­ța Lui de a sal­va. De la Hristos cur­ge râul cel viu al mân­tu­i­rii. El este Fântâna vie­ții, Izvorul a toa­tă pute­rea. Când ne prin­dem în cre­din­ță de pute­rea Lui, El va schim­ba, și va schim­ba în mod minu­nat, per­spec­ti­ve­le cele mai fără de nădej­de și mai des­cu­ra­ja­toa­re. El va face aceas­ta pen­tru glo­ria Numelui Său.

Dumnezeu îi chea­mă pe cre­din­cio­șii Săi, care cred în El, să expri­me curaj față de cei care nu cred și sunt fără nădej­de. Fie ca Domnul să ne aju­te să ne spri­ji­nim unii pe alții, și să‑L încer­căm printr‑o cre­din­ță vie.” Testimonies, vol. 8, pg. 11, 12 engl.

Fericita nădejde

Scriindu‑i lui Tit, Pavel vor­beş­te des­pre „feri­ci­ta noas­tră nădej­de şi glo­ri­oa­sa ară­ta­re a mare­lui nos­tru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S‑a dat pe Sine însu­şi pen­tru noi, ca să ne răs­cum­pe­re din ori­ce fără­de­le­ge şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râv­nă pen­tru fap­te bune.“ (Tit 2:13, 14).

A doua veni­re a lui Hristos este „feri­ci­ta noas­tră nădej­de”, punc­tul cul­mi­nant al pla­nu­lui de mân­tu­i­re. Toate spe­ranţe­le noas­tre vor fi împli­ni­te când Domnul şi Mântuitorul nos­tru va apă­rea pe norii ceru­lui ca să ia popo­rul Său în locu­inţe­le cereşti.

„Isus vine curând; iar nouă, celor care cre­dem acest ade­văr solemn, ne revi­ne dato­ria de a da lumii aver­ti­za­rea. Ar tre­bui ca prin îmbră­că­min­tea, con­ver­sa­ţia şi acţiu­ni­le noas­tre să ară­tăm că min­tea noas­tră este fixa­tă pe ceva mai bun decât afa­ce­ri­le şi plă­ce­ri­le aces­tei vieţi scur­te. Aici sun­tem stră­ini şi călă­tori şi ar tre­bui să ară­tăm că sun­tem gata şi aştep­tăm apa­ri­ţia Domnului nos­tru divin. Iubite citi­tor, lasă ca lumea să vadă că tu călă­to­reşti de aici către o ţară mai bună, o moş­te­ni­re nepie­ri­toa­re, veş­ni­că; că tu nu poţi dedi­ca via­ţa aces­tei lumi, ci eşti pre­o­cu­pat de pre­gă­ti­rea pen­tru cămi­nul care te aşteap­tă în împă­ră­ţia lui Dumnezeu.”

„Cum să facem aceas­tă pre­gă­ti­re? Prin adu­ce­rea pasiu­ni­lor şi pofte­lor noas­tre în ascul­ta­re de voinţa lui Dumnezeu şi prin ară­ta­rea în vieţi­le noas­tre a roa­de­lor sfinţi­rii. Trebuie să facem drep­ta­te, să iubim mila și să umblăm sme­ri­ţi îna­in­tea lui Dumnezeu. Trebuie să‑L luăm pe Hristos în ini­mi­le şi cămi­ne­le noas­tre. Trebuie să cul­ti­văm dra­gos­te, sim­pa­tie şi ade­vă­ra­tă cur­toa­zie unul faţă de celă­lalt. Fericirea noas­tră depin­de de urma­rea aces­tui curs. Motivul pen­tru care în aceas­tă lume atât de mulţi, băr­ba­ţi şi femei, sunt insen­si­bili, este că afe­cţiu­ni­le gene­roa­se au fost pri­vi­te ca slă­bi­ciu­ne şi au fost des­cu­ra­ja­te şi repri­ma­te. Dacă am avea inimi dui­oa­se, aşa cum şi Isus a avut când a fost pe pământ şi sim­pa­tie sfinţi­tă, aşa cum înge­rii au pen­tru fiinţe­le muri­toa­re, supu­se greşe­li­lor, ar tre­bui să cul­ti­văm sen­ti­men­te­le sim­ple ale copi­lă­ri­ei. Atunci am fi con­du­şi de prin­ci­pi­i­le ceru­lui, care sunt rafi­na­te şi înă­lţă­toa­re prin efec­tul lor.”

„Vieţile noas­tre ar tre­bui să fie con­sa­cra­te pen­tru bine­le şi feri­ci­rea alto­ra, aşa cum a fost via­ţa Mântuitorului nos­tru. Aceasta este bucu­ria înge­ri­lor şi lucra­rea în care ei sunt anga­ja­ţi con­ti­nuu. Spiritul de sacri­fi­ciu de sine al lui Hristos este spi­ri­tul care stră­ba­te cerul şi sur­sa de bine­cu­vân­tări a aces­tu­ia. Acesta tre­bu­ie să fie şi spi­ri­tul nos­tru, dacă vrem să ne bucu­răm de soci­e­ta­tea înge­ri­lor sfinţi. În măsu­ra în care dra­gos­tea lui Hristos umple ini­mi­le noas­tre şi con­tro­lea­ză vieţi­le noas­tre, ego­is­mul şi iubi­rea de como­di­ta­te vor fi biru­i­te; va fi o plă­ce­re a lucra pen­tru alţii, a împlini voia Domnului, pe care spe­răm să Îl vedem curând.” Signs of the Times, 10 noiem­brie 1887.

Există o para­le­lă foar­te inte­re­san­tă între rămă­şi­ţa lui Israel din tim­pul lui Zaharia şi Mişcarea de Reformă. Puţini la număr, cu o cre­dinţă care ne deo­se­beş­te de lume, fără pute­re lumeas­că, noi depin­dem doar de harul lui Dumnezeu şi de pute­rea Duhului Sfânt pen­tru a împlini însăr­ci­na­rea noas­tră pro­fe­ti­că şi a fi folo­si­ţi de Domnul pen­tru fina­li­za­rea pla­nu­lui Său pen­tru aceas­tă lume.

Autorul Apocalipsei, pre­vă­zând ade­vă­ra­ta rămă­şi­ţă, scrie: „Şi bala­u­rul, mâni­at pe feme­ie, s‑a dus să facă răz­boi cu rămă­şi­ţa seminţei ei, care păzesc porun­ci­le lui Dumnezeu şi ţin măr­tu­ria lui Isus Hristos.” Apocalipsa 12:17.

„Vedenia lui Zaharia cu pri­vi­re la Iosua și Înger se apli­că cu o for­ță deo­se­bi­tă expe­rien­ței popo­ru­lui lui Dumnezeu în sce­ne­le fina­le ale marii zile de ispă­și­re. Biserica rămă­și­ței va fi adu­să atunci într‑o mare încer­ca­re și amă­ră­ciu­ne. Aceia care păzesc porun­ci­le lui Dumnezeu și cre­din­ța lui Isus vor simți mânia bala­u­ru­lui și a oști­ri­lor lui. Satana con­si­de­ră oame­nii ca fiind toți supu­șii lui; el a câști­gat stă­pâ­ni­re pes­te mulți pre­tinși creș­tini. Dar iată o mică gru­pă, care se împo­tri­veș­te supre­ma­ți­ei lui. Dacă ar putea‑o șter­ge de pe fața pămân­tu­lui, biru­in­ța lui ar fi tota­lă. După cum el a influ­en­țat popoa­re­le păgâ­ne să‑l dis­tru­gă pe Israel, tot ast­fel, în vii­to­rul apro­pi­at, va inci­ta pute­ri­le nele­giu­i­te ale pămân­tu­lui să dis­tru­gă pe popo­rul lui Dumnezeu. Oamenilor li se va cere să dea ascul­ta­re edic­te­lor ome­nești prin căl­ca­rea Legii divi­ne.”

„Aceia care rămân cre­din­cioși lui Dumnezeu vor fi ame­nin­țați, denun­țați și pros­criși. Vor fi „tră­dați până și de părinți, frați, rude, și pri­e­te­ni”, chiar până la moar­te (Luca 21:16). Singura lor nădej­de este în mila lui Dumnezeu, iar sin­gu­ra lor apă­ra­re va fi rugă­ciu­nea. Așa cum Iosua a stă­ru­it îna­in­tea Îngerului, tot ast­fel bise­ri­ca rămă­și­ței, cu zdro­bi­re de ini­mă și cre­din­ță nea­bă­tu­tă, va stă­rui pen­tru ier­ta­re și eli­be­ra­re prin Isus, Apărătorul lor. Ei sunt pe deplin con­ști­enți de păcă­to­șe­nia vie­ții lor, își văd slă­bi­ciu­ni­le și nevred­ni­cia și sunt pe punc­tul dis­pe­ră­rii.

„În timp ce popo­rul lui Dumnezeu își amă­răș­te sufle­tul îna­in­tea Lui, rugân­du-se pen­tru cură­ția ini­mii, se dă porun­ca: „înde­păr­tați veș­min­te­le mur­da­re” și sunt ros­ti­te cuvin­te­le de încu­ra­ja­re: „lată că înde­păr­tez de la tine nele­giu­i­rea și te îmbrac în hai­ne de săr­bă­toa­re” (Zaharia 3:4). Haina fără pată a nepri­hă­ni­rii lui Hristos este așe­za­tă asu­pra copi­i­lor cre­din­cioși ai lui Dumnezeu, încer­cați și ispi­tiți. Rămășița dis­pre­țu­i­tă este îmbră­ca­tă în veș­min­te slă­vi­te, care nu vor fi mân­ji­te nici­o­da­tă de stri­căciu­ni­le din lume. Numele lor sunt păs­tra­te în car­tea vie­ții Mielului și înre­gis­tra­te împre­u­nă cu cele ale cre­din­cio­și­lor tutu­ror vea­cu­ri­lor. Ei s‑au împo­tri­vit unel­ti­ri­lor amă­gi­to­ru­lui, n‑au pără­sit cre­din­cio­șia lor din cau­za răc­ne­te­lor bala­u­ru­lui. Acum sunt apă­rați pen­tru veș­ni­cie de unel­ti­ri­le ispi­ti­to­ru­lui. Păcatele lor sunt tre­cu­te asu­pra auto­ru­lui păca­tu­lui. O ‘mitră cura­tă’ este pusă pe frun­ți­le lor.” Profeţi şi Regi, pg. 587, 588, 591.

„Noi tre­bu­ie să pri­vim la Hristos. Ceea ce face pe oameni să se îna­l­țe atât de mult în pro­pria lor drep­ta­te este necu­noaș­te­rea Lui. Când con­tem­plăm cură­ția și desă­vâr­și­rea Lui, atunci noi vom vedea pro­pria noas­tră slă­bi­ciu­ne, sără­cie și pro­pri­i­le noas­tre defec­te, așa cum sunt ele în rea­li­ta­te. Atunci ne vom vedea pier­duți și fără de nădej­de, îmbră­cați în hai­ne­le îndrep­tă­ți­rii de sine ase­me­nea ori­că­rui alt păcă­tos. Noi vom vedea atunci că, dacă vreo­da­tă vom fi mân­tu­iți, aceas­ta nu se va dato­ra bună­tă­ții noas­tre, ci haru­lui nemăr­gi­nit al lui Dumnezeu.” Parabolele Domnului pg. 159.

„Îmbrăcată în armu­ra nepri­hă­ni­rii lui Hristos, bise­ri­ca va intra în lup­ta ei fina­lă. „Frumoasă ca luna, cura­tă ca soa­re­le, și cum­pli­tă ca o oști­re sub stea­gu­ri­le ei“ (Cântarea cân­tă­ri­lor 6:10), ea tre­bu­ie să mear­gă în toa­tă lumea, biru­i­toa­re și ca să biru­ias­că.” Profeţi şi Regi, pg. 725.

Eşti tu, iubi­te citi­tor, un pri­zo­ni­er al spe­ranţei? Să mer­gem la ceta­tea noas­tră puter­ni­că, Domnul şi Mântuitorul nos­tru Isus Hristos. În timp ce rămâ­nem în El, Satan nu are pute­re să ne des­par­tă de pro­te­cţia nos­tră divi­nă.

Scrisoare de la pre­șe­din­te­le Conferinței Generale AZSMR.