Veşti din Eden…

 

Lecţii de via­ţă de la pacienţii noş­tri.…

 

Ne pla­ce să pri­mim veşti, şi chiar în vre­mu­ri­le bibli­ce era un lucru drag oame­ni­lor să audă lucruri noi. Mai ales însă, era o bucu­rie ca veş­ti­le să fie bune, şi oame­nii ce le adu­ceau păreau încon­ju­ra­ţi de un far­mec apar­te: „Ce fru­moa­se sunt pe munţi, picioa­re­le celui ce adu­ce veşti bune, care ves­teş­te pacea, picioa­re­le celui ce adu­ce veşti bune, care ves­teş­te mân­tu­i­rea!” (Isaia 52:7) şi „Ca apa proas­pă­tă pen­tru un om obo­sit, aşa este o ves­te bună veni­tă din­tr-o ţară înde­păr­ta­tă” (Proverbe 25:8). Uneori pen­tru a duce o ves­te e nevo­ie să tre­cem munţii, alte­ori chiar gra­ni­ţe­le unor ţări, însă bucu­ria de după meri­tă tot efor­tul.

 

În gene­ral, la Eden, pacienţii plea­că impre­sio­na­ţi de veşti noi. Aici cunosc un alt stil de via­ţă, de aici plea­că cu noi viziuni des­pre sco­pul vieţii şi per­spec­ti­va aran­jă­rii pri­o­ri­tă­ţi­lor, aici unii din­tre ei Îl des­co­pe­ră pen­tru pri­ma dată pe Dumnezeu sau înţe­leg mai bine impor­tanţa unei rela­ţii mai bune cu Mântuitorul nos­tru. De fapt, aceas­ta este o par­te din misiu­nea pen­tru care le stăm la dis­po­zi­ţie în acest loc. Alteori, însă, inte­gra­ţi pen­tru două săp­tămâni ca într-o fami­lie, sun­tem şi noi, per­so­na­lul, sur­prinşi să auzim rela­tări des­pre încer­cări cutre­mu­ră­toa­re, să aflăm tai­ne impre­sio­nan­te din via­ţa lor, să le ascul­tăm poveş­ti­le şi să câş­ti­găm per­so­nal noi expe­rienţe care ne pot scuti de mul­tă sufe­rinţă şi mul­te dureri sufle­teşti. Am ales câte­va din aces­te rela­tări pe care le-am ascul­tat şi dorim să vi le împăr­tă­şim.

**

La înce­pu­tul aces­tui an am avut la tra­ta­ment o fami­lie care locu­ia în cen­trul ţării. De pro­ve­nienţă, doam­na era din regiu­nea Dejului, unde locu­i­se cu mama şi tatăl ei până la vâr­sta de 7 ani, când părinţii au hotă­rât să se des­par­tă. La vâr­sta ace­ea fra­ge­dă, copi­lei i s-a cerut să alea­gă cu cine ar vrea să rămâ­nă şi întru­cât spu­se­se că doreş­te să rămâ­nă cu mama, auto­ri­tă­ţi­le i-au res­pec­tat dorinţa. Dar tată voia să câş­ti­ge, totu­şi cus­to­dia copi­lu­lui. La scurt timp, când mama a mers la mili­ţie pen­tru pres­chim­ba­rea acte­lor, tatăl, activ în arma­tă, a acţio­nat prin influ­enţa pe care o avea. Timpul de aştep­ta­re pen­tru a-i veni rân­dul se pre­lun­gea, iar feti­ţa dădea sem­ne de obo­sea­lă, era flămân­dă şi înce­pu­se să se agi­te. Lucrurile păreau să fie ter­gi­ver­sa­te în ce pri­veş­te rân­dul mamei la ghi­şeu. Atunci, a inter­ve­nit  „bine­vo­i­tor” un  gar­dian care s-a ofe­rit să o supra­ve­ghe­ze feti­ţa plic­ti­si­tă şi agi­ta­tă, ca mama să mear­gă să îi cum­pe­re un covrig. Nici nu bănu­ia bia­ta feme­ie ce cur­să i se întin­de.

Odată ple­ca­tă mama, feti­ţa a rămas pen­tru o vre­me pe holu­ri­le insti­tu­ţi­ei în gri­ja gar­dia­nu­lui, apoi aces­ta a che­mat-o într-un birou, sub motiv că la maga­zi­nul unde a mers mama nu sunt covrigi, şi a tre­bu­it să mear­gă, „pro­ba­bil”, mai depar­te să cum­pe­re, iar feti­ţa ar putea sta înă­un­tru până vine mama. Încrezătoare, feti­ţa de 7 ani l-a însoţit în birou, unde aştep­ta­rea părea să nu mai aibă sfârşit. Mama nu mai apă­rea. Gardianul încer­ca să lini­ş­teas­că copi­lul, spu­nân­du-i că mama a avut ceva pro­ble­me de sănă­ta­te şi a fost nevo­ită să fie dusă la spi­tal, dar că va fi dusă curând la mama. Spre sea­ră, întru­cât feti­ţa con­ti­nua să pună între­bări, omul îi pro­mi­se din nou că o va duce împre­u­nă cu cole­gii lui la mama, fapt care o lini­şti oare­cum.

Deşi nu era decât un omu­leţ, şi afa­ră se întu­ne­ca­se, feti­ţa îşi dădu sea­ma după o buca­tă de drum că tim­pul de când călă­to­reş­te se lun­geş­te prea mult. Începu să pună îngri­jo­ra­tă între­bări: Cât mai este? Când ajun­gem? De ce durea­ză atât de mult? Primi ca răs­puns asi­gu­ra­rea că mai este un pic din drum, şi că ei tre­bu­ie să mai rezol­ve în drum spre mama încă ceva tre­buri. Un sen­ti­ment de neli­ni­ş­te frămân­ta ini­ma copi­lu­lui, dar era din­co­lo de pute­rea ei de a face ceva ca să se lini­ş­teas­că. Când în sfârşit maşi­na se opri şi feti­ţa fu invi­ta­tă să cobo­a­re, des­co­peri că fuse­se adu­să la o Casă de Copii (des­pre care află ulte­ri­or că era în loca­li­ta­tea Borşa, jud.Maramureş) şi că mama ei nu o aştep­ta aici. De fapt, nu doar că nu o aştep­ta aici mama, ci nici nu avea să mai vină curând. Ca să poa­tă obţi­ne cus­to­dia feti­ţei, tatăl tre­bu­ia să dove­deas­că fap­tul că mama nu avea gri­jă de ea. Şi cum putea face mai bine alt­fel decât dacă feti­ţa era într-o casă de copii şi mama nu putea ajun­ge la ea? În urmă­to­rul an petre­cut aco­lo feti­ţa nu şi-a văzut mama decât o dată şi pen­tru ulti­ma dată în via­ţa ei. Când i-a fost per­mis să îşi vizi­te­ze fii­ca, mama nu s-a putut apro­pia de ea, nu a putut s-o îmbră­ţi­şe­ze pen­tru că cele două se puteau vedea şi puteau schim­ba câte­va vor­be de o par­te şi de alta a unor gra­tii des­pă­rţi­toa­re. După aceas­tă întâl­ni­re, se pare că mama, în dis­pe­ra­rea ei, s-a lăsat târâ­tă în pati­ma alco­o­lu­lui şi la vâr­sta de doar 42 de ani se stin­se din via­ţă bol­na­vă. Ultimele cli­pe ale vieţii ei le-a înche­iat gemând în sufe­rinţă şi stri­gân­du-şi în ago­nie fii­ca.

Fără să ştie aces­te lucruri, feti­ţa îşi urmă după un an tatăl în noua lui casă, cu o altă „mămi­că”, doar pen­tru a trăi o copi­lă­rie chi­nu­i­tă, mar­ca­tă de vio­lenţă, şi tris­tă.

Ajunsă la vâr­sta matu­ri­tă­ţii şi for­mân­du-şi pro­pria fami­lie, pacien­ta noas­tră a relu­at legă­tu­ri­le atât cu tatăl (care între timp îşi pără­si­se şi a doua soţie), cât şi cu rude­le mater­ne, de la care a aflat des­pre ves­tea morţii mamei ei şi cir­cum­stanţe­le în care aceas­ta se stin­se­se.

Pare prea îngro­zi­tor pen­tru a fi ade­vă­rat acest epi­sod? Şi pare depla­sat să fie menţio­nat într-un arti­col des­pre lucra­rea misio­na­ră medi­ca­lă? Într-un fel aşa şi este, dar e doar o crâm­pe­ie din rea­li­ta­tea tră­i­tă de aceas­tă per­soa­nă. Deşi nu are de-a face în mod direct cu medi­ci­na (fie ea şi natu­ra­lă), am hotă­rât să scri­em aceas­tă întâm­pla­re pen­tru a sub­li­nia două aspec­te: deşi via­ţa a fost extrem de cru­dă cu aceas­tă pacien­tă a noas­tră, nu a făcut-o să devi­nă ea însă­şi cru­dă. Era o per­soa­nă  lini­ş­ti­tă, cal­mă, al cărei com­por­ta­ment nu ar fi tră­dat nici­când un tre­cut ca cel des­cris mai sus. Poate că într-un alt caz, con­se­cinţe­le natu­ra­le ale unui ase­me­nea com­por­ta­ment s-ar fi mani­fes­tat fără să poa­tă fi ascun­se. Însă aceas­tă doam­nă ajun­se­se să cunoas­că Evanghelia şi pute­rea ei. După ce se căsă­to­ri­se, împre­u­nă cu soţul ei a ajuns să ia cunoş­tinţă de Biblie şi de mesa­jul unei bise­rici evan­ghe­li­ce, pen­tru care s-au hotă­rât din toa­tă ini­ma. Soţul ei este astăzi pas­tor în acea bise­ri­că şi împre­u­nă cu copi­ii lor tră­iesc o via­ţă pli­nă de mulţu­mi­re şi de pace. Isus într-ade­văr poa­te să vin­de­ce ori­ce rană, ori­cât de adân­că!

Al doi­lea motiv pen­tru care am con­sem­nat aceas­tă rela­ta­re este pen­tru a evi­denţia cât de uşor pot cădea copi­ii pra­dă unor situ­a­ţii care îi depă­şesc, şi cât de mult poa­te cos­ta încre­de­rea nefun­damen­ta­tă (chiar dacă e acor­da­tă în bună cre­dinţă). Părinţi, ima­gi­na­ţi-vă cum ar fi să fiţi în situ­a­ţia de mai sus! E chiar ire­a­li­za­bil? Cum ar rea­cţio­na copi­lul dum­ne­a­voas­tră într-o situ­a­ţie simi­la­ră? Dar dum­ne­a­voas­tră?

**

Nu demult am avut între noi o altă pacien­tă, cu o altă expe­rienţă de via­ţă impre­sio­nan­tă şi pli­nă de învă­ţă­min­te. O tână­ră din­tr-o fami­lie adven­tis­tă s-a căsă­to­rit cu mulţi ani în urmă cu o per­soa­nă de o altă cre­dinţă, deci­zie care a con­dus-o la scurt timp după căsă­to­rie la con­clu­zia că făcu­se o ale­ge­re greşi­tă, un pas neînţe­lept care urma să-i dis­tru­gă vii­to­rul.

Recurgând frec­vent la alco­ol, cel care până nu demult îi jura iubi­re şi spri­jin veş­nic, a înce­put să îi facă via­ţa un chin. Primii doi copii ai fami­li­ei au tră­it într-un mediu per­ma­nent agi­tat, fără pace, iar după mulţi ani al tre­i­lea copil s-a năs­cut în ace­lea­şi con­di­ţii. Însă, întru­cât sti­lul de via­ţă al tată­lui nu putea rămâ­ne fără con­se­cinţe, la o vâr­stă nu prea îna­in­ta­tă via­ţa aces­tu­ia s-a înche­iat, pe când mezi­na avea doar un an şi jumă­ta­te. Recunoscându-şi con­tri­bu­ţia pro­prie la ama­rul vieţii şi dez­gus­ta­tă de cele tră­i­te până în momen­tul res­pec­tiv, doam­na a hotă­rât să nu se mai căsă­to­reas­că. Preţul plătit fuse­se prea mare: cel mai mare din­tre copii nu preţu­ia cre­dinţa (pe care  mama o pără­si­se la căsă­to­rie), copi­lul mij­lo­ciu tră­ia închis într-un spi­tal de psi­hia­trie, în momen­tul de faţă fiind deja 15 ani de când aces­ta nu mai pără­si­se insti­tu­ţia, din cau­za ris­cu­ri­lor pe care le pre­zin­tă pen­tru cei din jur. Mezina, mai puţin afec­ta­tă de regi­mul în care tră­i­se­ră cei­la­lţi doi copii, totu­şi sufe­rind din pri­ci­na însin­gu­ră­rii, ale­se­se un drum simi­lar celui al mamei, pen­tru a sfârşi la scurt timp ea însă­şi într-un.

Din nou, pare ciu­dat ca o ast­fel de rela­ta­re să fie aso­ci­a­tă cu şti­ri­le din Eden. Am vrea ca totul să fie „Edenic”, să auzim doar de minuni, de vin­de­cări, de expe­rienţe des­pre vieţi schim­ba­te radi­cal, în scurt timp, în bine, prin meto­de nema­ia­u­zi­te. Dar nu aces­ta este sen­sul lucră­rii de la Eden. Ci, după cum lucra Domnul Isus pe vre­mea Sa, la fel şi noi tre­bu­ie să îi întâl­nim pe oameni aco­lo unde sunt. Şi, anco­ra­ţi în rea­li­ta­te, să pri­vim în sus, înde­păr­tân­du-ne de tot ce „la înce­put nu a fost aşa”, şi pre­zen­tân­du-le oame­ni­lor ceea ce cunoa­ş­tem, să îi aju­tăm să înţe­lea­gă şi să iubeas­că modul de via­ţă pre­scris de Dumnezeu—singurul mod de via­ţă ce poa­te adu­ce feri­ci­re şi împli­ni­re.

Credem că aces­te lucruri nu ni se pot întâm­pla nouă? Sau că noi nu avem nevo­ie de ast­fel de lecţii? Poate. Nu ar fi rău să fie aşa în rea­li­ta­te. Dar revis­ta aceas­ta ajun­ge în mul­te mâini, ca urma­re, dacă folo­sesc vre­u­nu­ia din­tre citi­tori, chiar şi unei sin­gu­re per­soa­ne, aju­tând-o să evi­te o neno­ro­ci­re, un drum fără întoar­ce­re şi plin de spini, aces­te lecţii sunt valo­roa­se. „Aceste lucruri li s-au întâm­plat ca să ne slu­jeas­că drept pil­de, şi au fost scri­se pen­tru învă­ţă­tu­ra noas­tră, pes­te care au venit sfârşi­tu­ri­le vea­cu­ri­lor. Astfel dar, cine cre­de că stă în picioa­re, să ia sea­ma să nu cadă.” „Prea iubi­tu­le, doresc ca toa­te lucru­ri­le tale să-ţi mear­gă bine, şi sănă­ta­tea ta să spo­reas­că tot aşa cum spo­reş­te sufle­tul tău.”(1 Corinteni 10:11, 12; 3 Ioan 2).