De ce n-a venit Isus în anul 1844?

După ce data sta­bi­li­tă a tre­cut fără să se întâm­ple ceva deo­se­bit, entu­zi­as­mul majo­ri­tă­ții (sau fri­ca, în cazul uno­ra) s-a pier­dut și ei și-au relu­at vechiul stil de via­ță, luând în derâ­de­re teo­ri­i­le lui William Miller care fuse­se­ră infir­ma­te de rea­li­ta­te.

De ce n-a venit Isus în 1844?

A doua venire a lui Isus

Totuși au exis­tat unii, care au relu­at de repe­ta­te ori cal­cu­le­le făcu­te de Miller și negă­sind nici o fisu­ră în logi­ca lui cu pri­vi­re la sta­bi­li­rea datei, au ajuns să înțe­lea­gă că pro­ble­ma tre­bu­ia să fie alt­un­de­va, deo­a­re­ce cal­cu­lul era corect.

Pentru ei reve­la­ția a con­sti­tu­it-o citi­rea ver­se­tu­lui 19 din capi­to­lul 11 al Apocalipsei (“Și tem­plul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost des­chis: și s-a văzut chi­vo­tul legămân­tu­lui Său, în Templul Său.”) care core­lat cu capi­to­le­le 8 și 9 din Evrei dove­deș­te că de fapt sfân­tul locaș nu îl con­sti­tu­ie pămân­tul, așa cum cre­zu­se­ră ei până atunci, ci că el este în cer, iar cor­tul întâl­ni­rii și ulte­ri­or tem­plul ridi­cat pe pământ nu erau decât repre­zen­tări sim­bo­li­ce ale „ade­vă­ra­tu­lui cort, care a fost ridi­cat nu de un om, ci de Domnul” (vezi Evrei 8:1–5 și Evrei 9:11,12, 23,24).

Descoperirea aces­tei rea­li­tăți i-a făcut să înțe­lea­gă că ser­vi­ci­ul adus la înde­pli­ni­re de către pre­o­ții din ritu­a­lul mozaic în vechi­me în cur­tea cor­tu­lui (ulte­ri­or a tem­plu­lui) și în cele două încă­peri ale cor­tu­lui era o repre­zen­ta­re a ser­vi­ci­u­lui care urma să fie făcut de Mântuitorul în ade­vă­ra­tul tem­plu din cer, în care El slu­jeș­te ca Mare Preot (vezi Evrei 6:19,20).

Curățirea tem­plu­lui care în vechi­me era făcu­tă de către Marele Preot o dată pe an, în marea zi a ispă­și­rii, își avea cores­pon­den­tul în cură­ți­rea tem­plu­lui din cer de către Isus, la momen­tul hotă­rât pen­tru aceas­ta (înche­ie­rea peri­oa­dei de 2300 de ani, din Daniel 8:14), cu deo­se­bi­rea că în cer aceas­ta nu avea să fie peri­o­di­că și repe­ta­tă cum se făcea pe pământ în sco­pul men­ți­ne­rii vii a aces­tei repre­zen­tări în decur­sul vea­cu­ri­lor, ci avea să se facă „o dată pen­tru tot­dea­u­na” (Evrei 9:12).

Echivalentul cură­ți­rii tem­plu­lui de pe pământ îl con­sti­tu­ie jude­ca­ta de cer­ce­ta­re care se ține în cer, în cadrul căre­ia cazul fie­că­rui om este ana­li­zat și soar­ta lui este hotă­râ­tă pen­tru via­ță veș­ni­că sau moar­te veș­ni­că. Conform rezul­ta­te­lor aces­te­ia, păca­te­le celui jude­cat, fie rămân asu­pra capu­lui celui jude­cat și el urmea­ză să-și pri­meas­că pedeap­sa pen­tru ele, fie sunt trans­fe­ra­te asu­pra dia­vo­lu­lui (repre­zen­tat în ser­vi­ci­ul mozaic prin Azazel — țapul de tri­mis în pus­tie) iar omul este mân­tu­it.

Odată cu reve­la­rea exis­ten­ței tem­plu­lui lui Dumnezeu în cer și a chi­vo­tu­lui din el, s-a înțe­les că aces­ta con­ți­ne Legea lui Dumnezeu, care deși a ajuns să fie des­con­si­de­ra­tă și căl­ca­tă în picioa­re de oameni, chiar și din așa-zisa lume creș­ti­nă, este încă vala­bi­lă și ținu­tă la loc de cin­ste în cer, motiv pen­tru care nici un căl­că­tor al legii, care nu s-a pocă­it de păca­te­le lui și nu le-a pără­sit, nu va avea acces în împă­ră­ția lui Dumnezeu.

Între cele zece porunci exis­tă una – a patra – care, în mod con­ști­ent sau nu, este căl­ca­tă de majo­ri­ta­tea oame­ni­lor, inclu­siv de bise­ri­ci­le ce se numesc creș­ti­ne. Această porun­că legi­fe­rea­ză res­pec­ta­rea zilei a șap­tea – sâm­bă­ta – ca zi de odih­nă bine­cu­vân­ta­tă și sfin­ți­tă de Dumnezeu și pusă de o par­te de El încă de la cre­a­țiu­ne. Sfidând auto­ri­ta­tea Legiuitorului, creș­ti­nă­ta­tea a înlo­cu­it cu de la sine pute­re ziua de odih­nă porun­ci­tă de Dumnezeu cu dumi­ni­ca, ziua întâia a săp­tămâ­nii (vezi Marcu 16:2), nu în ulti­mul rând sub pre­siu­nea păgâ­ni­lor, care ser­bau aceas­tă zi ca zi a soa­re­lui con­sa­cra­tă zei­lor lor. Există în acest sens edic­tul dat în anul 321 d. Hr. de împă­ra­tul Constantin cel Mare, proas­păt „încreș­ti­nat”, care legi­fe­rea­ză ziua soa­re­lui ca zi de odih­nă în între­gul său impe­riu. Prin aceas­ta el a reu­șit ast­fel să păgâ-nize­ze creș­ti­nis­mul, deter­minân­du-l să dea la o par­te porun­ca lui Dumnezeu, ținând în locul ei niș­te porunci date de oameni. (Matei 7:6–8).

Conștienți de fap­tul că o ascul­ta­re par­ți­a­lă de voia lui Dumnezeu este echi­va­len­tă cu neas­cul­ta­rea și că „cine păzeș­te toa­tă Legea și gre­șeș­te într-o sin­gu­ră porun­că, se face vino­vat de toa­te” (Iacov 2:10), Adventiștii de Ziua a Șaptea (AZS) au înce­put să păzeas­că toa­te porun­ci­le lui Dumnezeu și să învețe pe oameni că nepri­hă­ni­rea ofe­ri­tă de Hristos prin jert­fa Sa, când este accep­ta­tă în via­ță, duce la schim­ba­rea vie­ții păcă­to­su­lui, în sen­sul ascul­tă­rii com­ple­te de voia lui Dumnezeu, și că într-o ase­me­nea via­ță păca­tul – care mai este defi­nit și ca fără­de­le­ge, sau căl­ca­re a legii – nu își mai află locul.