De ce n-a venit Isus în anul 1844?

După ce data sta­bi­lită a tre­cut fără să se în­tâm­ple ceva de­o­se­bit, en­tu­zi­as­mul ma­jo­ri­tă­ții (sau frica, în ca­zul unora) s-a pier­dut și ei și-au re­luat ve­chiul stil de viață, lu­ând în de­râ­dere te­o­ri­ile lui William Miller care fu­se­seră in­fir­mate de re­a­li­tate.

De ce n-a venit Isus în 1844?

A doua venire a lui Isus

Totuși au exis­tat unii, care au re­luat de re­pe­tate ori cal­cu­lele fă­cute de Miller și ne­gă­sind nici o fi­sură în lo­gica lui cu pri­vire la sta­bi­li­rea da­tei, au ajuns să în­țe­leagă că pro­blema tre­buia să fie alt­un­deva, de­o­a­rece cal­cu­lul era co­rect.

Pentru ei re­ve­la­ția a constituit-o ci­ti­rea ver­se­tu­lui 19 din ca­pi­to­lul 11 al Apocalipsei (“Și tem­plul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost des­chis: și s-a vă­zut chi­vo­tul le­gămân­tu­lui Său, în Templul Său.”) care co­re­lat cu ca­pi­to­lele 8 și 9 din Evrei do­ve­dește că de fapt sfân­tul lo­caș nu îl con­sti­tuie pămân­tul, așa cum cre­zu­seră ei până atunci, ci că el este în cer, iar cor­tul în­tâl­ni­rii și ul­te­rior tem­plul ri­di­cat pe pământ nu erau de­cât re­pre­zen­tări sim­bo­lice ale „ade­vă­ra­tu­lui cort, care a fost ri­di­cat nu de un om, ci de Domnul” (vezi Evrei 8:1-5 și Evrei 9:11,12, 23,24).

Descoperirea aces­tei re­a­li­tăți i-a fă­cut să în­țe­leagă că ser­vi­ciul adus la în­de­pli­nire de că­tre pre­o­ții din ri­tu­a­lul mo­zaic în ve­chime în cur­tea cor­tu­lui (ul­te­rior a tem­plu­lui) și în cele două în­că­peri ale cor­tu­lui era o re­pre­zen­tare a ser­vi­ci­u­lui care urma să fie fă­cut de Mântuitorul în ade­vă­ra­tul tem­plu din cer, în care El slu­jește ca Mare Preot (vezi Evrei 6:19,20).

Curățirea tem­plu­lui care în ve­chime era fă­cută de că­tre Marele Preot o dată pe an, în ma­rea zi a is­pă­și­rii, își avea co­res­pon­den­tul în cu­ră­ți­rea tem­plu­lui din cer de că­tre Isus, la mo­men­tul ho­tă­rât pen­tru aceasta (în­che­ie­rea pe­ri­oa­dei de 2300 de ani, din Daniel 8:14), cu de­o­se­bi­rea că în cer aceasta nu avea să fie pe­ri­o­dică și re­pe­tată cum se fă­cea pe pământ în sco­pul men­ți­ne­rii vii a aces­tei re­pre­zen­tări în de­cur­sul ve­a­cu­ri­lor, ci avea să se facă „o dată pen­tru tot­dea­una” (Evrei 9:12).

Echivalentul cu­ră­ți­rii tem­plu­lui de pe pământ îl con­sti­tuie ju­de­cata de cer­ce­tare care se ține în cer, în ca­drul că­reia ca­zul fi­e­că­rui om este ana­li­zat și soarta lui este ho­tă­râtă pen­tru viață veș­nică sau moarte veș­nică. Conform re­zul­ta­te­lor aces­teia, pă­ca­tele ce­lui ju­de­cat, fie rămân asu­pra ca­pu­lui ce­lui ju­de­cat și el ur­mează să-și pri­mească pe­deapsa pen­tru ele, fie sunt trans­fe­rate asu­pra di­a­vo­lu­lui (re­pre­zen­tat în ser­vi­ciul mo­zaic prin Azazel – ța­pul de tri­mis în pus­tie) iar omul este mân­tuit.

Odată cu re­ve­la­rea exis­ten­ței tem­plu­lui lui Dumnezeu în cer și a chi­vo­tu­lui din el, s-a în­țe­les că acesta con­ține Legea lui Dumnezeu, care deși a ajuns să fie des­con­si­de­rată și căl­cată în pi­cioare de oa­meni, chiar și din așa-zisa lume creș­tină, este încă va­la­bilă și ți­nută la loc de cin­ste în cer, mo­tiv pen­tru care nici un căl­că­tor al le­gii, care nu s-a po­căit de pă­ca­tele lui și nu le-a pă­ră­sit, nu va avea ac­ces în îm­pă­ră­ția lui Dumnezeu.

Între cele zece po­runci există una – a pa­tra – care, în mod con­ști­ent sau nu, este căl­cată de ma­jo­ri­ta­tea oa­me­ni­lor, in­clu­siv de bi­se­ri­cile ce se nu­mesc creș­tine. Această po­runcă le­gi­fe­rează res­pec­ta­rea zi­lei a șap­tea – sâm­băta – ca zi de odihnă bi­ne­cu­vân­tată și sfin­țită de Dumnezeu și pusă de o parte de El încă de la cre­a­țiune. Sfidând au­to­ri­ta­tea Legiuitorului, creș­ti­nă­ta­tea a în­lo­cuit cu de la sine pu­tere ziua de odihnă po­run­cită de Dumnezeu cu du­mi­nica, ziua în­tâia a săp­tămâ­nii (vezi Marcu 16:2), nu în ul­ti­mul rând sub pre­siu­nea pă­gâ­ni­lor, care ser­bau această zi ca zi a soa­re­lui con­sa­crată ze­i­lor lor. Există în acest sens edic­tul dat în anul 321 d. Hr. de îm­pă­ra­tul Constantin cel Mare, proas­păt „în­creș­ti­nat”, care le­gi­fe­rează ziua soa­re­lui ca zi de odihnă în în­tre­gul său im­pe­riu. Prin aceasta el a re­u­șit ast­fel să păgâ-nizeze creș­ti­nis­mul, determinându-l să dea la o parte po­runca lui Dumnezeu, ținând în lo­cul ei niște po­runci date de oa­meni. (Matei 7:6-8).

Conștienți de fap­tul că o as­cul­tare par­ți­ală de voia lui Dumnezeu este echi­va­lentă cu neas­cul­ta­rea și că „cine pă­zește toată Legea și gre­șește într-o sin­gură po­runcă, se face vi­no­vat de toate” (Iacov 2:10), Adventiștii de Ziua a Șaptea (AZS) au în­ce­put să pă­zească toate po­run­cile lui Dumnezeu și să în­vețe pe oa­meni că ne­pri­hă­ni­rea ofe­rită de Hristos prin jertfa Sa, când este ac­cep­tată în viață, duce la schim­ba­rea vie­ții pă­că­to­su­lui, în sen­sul as­cul­tă­rii com­plete de voia lui Dumnezeu, și că într-o ase­me­nea viață pă­ca­tul – care mai este de­fi­nit și ca fă­ră­de­lege, sau căl­care a le­gii – nu își mai află lo­cul.