O făptură nouă

 

Marius Stroia

„Iată Eu fac toa­te lucru­ri­le noi.” (Apocalipsa 21:5).

praying-1-1075x605

     Deși în urma cre­a­țiu­nii, pri­vind tot ceea ce făcu­se, Dumnezeu putea spu­ne pe bună drep­ta­te că „toa­te erau bune foar­te”, aceas­tă sta­re n-a durat prea mult, ci la scurt timp după cre­a­rea sa, omul s-a stri­cat prin neas­cul­ta­rea lui și în con­se­cin­ță a înce­put să se stri­ce și medi­ul în care locu­ia. Desăvârșita armo­nie care domni­se în toa­te s-a stri­cat și atât soci­e­ta­tea, cât și natu­ra se dete­ri­o­rau într-un ritm alar­mant.

     Pentru a pre­în­tâm­pi­na dis­pa­ri­ția rasei uma­ne în urma păcă­tu­i­rii ei, Dumnezeu, din iubi­re pen­tru om, a inter­ve­nit cu pla­nul de mân­tu­i­re prin care păcă­to­su­lui i se mai acor­da o șan­să de a trăi: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe sin­gu­rul Lui Fiu, ca ori­ci­ne cre­de în El să nu pia­ră, ci să aibă via­ță veș­ni­că.” (Ioan 3:16).

     Acest plan viza res­ta­bi­li­rea și refa­ce­rea a tot ceea ce fuse­se pier­dut prin păcat, așa încât în cele din urmă să se ajun­gă din nou, prin ascul­ta­re, la acea sta­re de desă­vâr­și­re de la înce­put.

     Despre acest plan de res­ta­bi­li­re Dumnezeu spu­ne urmă­toa­re­le: „Nu vă mai gân­diți la ce a fost mai îna­in­te și nu vă mai uitați la cele vechi” Iată voi face ceva nou, și-i gata să se întâm­ple…” (Isaia 43:18, 19).

       Acest gând este relu­at apoi mai expli­cit de pro­fe­tul Isaia în capi­to­lul 65: „Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ noi, așa că nimeni nu-și va mai adu­ce amin­te de lucru­ri­le tre­cu­te și nimă­nui nu-i vor mai veni în min­te. Ci vă veți bucu­ra și vă veți veseli, pen­tru cele ce voi face…” (Isaia 65:17, 18)

      Dacă la înce­put Dumnezeu a cre­at lumea noas­tră cu tot ce este pe ea în șase zile, este nor­mal ca El să fi putut face ace­lași lucru într-un timp la fel de scurt, așa încât cerul nou și pămân­tul noi să fi exis­tat deja de mul­tă vre­me.

     Și totuși n-a făcut aceas­ta, ci tră­im tot în acel pământ vechi și mân­jit de păcat într-o așa măsu­ră, încât a ajuns în pra­gul auto­dis­tru­ge­rii! Atunci se ridi­că fireas­ca între­ba­re, de ce n-a făcut Dumnezeu încă cerul nou și pămân­tul nou pe care le-a făgă­du­it?

     Răspunsul la aceas­tă între­ba­re îl găsim în urmă­to­rul ver­set: „Dar noi, după făgă­du­in­ța Lui, aștep­tăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui nepri­hă­ni­rea.” (2 Petru 3:13).

     Dacă cerul nou și pămân­tul nou pot fi foar­te repe­de cre­a­te prin cuvân­tul lui Dumnezeu, insta­u­ra­rea nepri­hă­ni­rii este ceva ce nece­si­tă timp, pen­tru că aceas­ta pre­su­pu­ne ca cei ce locu­iesc noul pământ să fie cu toții oameni nepri­hă­niți: „Nu vor mai fi decât oameni nepri­hă­niți în popo­rul tău.” (Isaia 60:21).

     Din Apocalipsa aflăm că lucra­rea de înno­ire vizea­ză mult mai mult decât cerul și pămân­tul, cuprin­zând prac­tic totul, deci impli­cit și pe om: „Cel ce ședea pe sca­u­nul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toa­te lucru­ri­le noi.” Și a adă­u­gat: „Scrie, fiind­că aces­te cuvin­te sunt vred­ni­ce de cre­za­re și ade­vă­ra­te”.” (Apocalipsa 21:5).

     Dumnezeu poa­te crea un cer nou și un pământ nou doar în momen­tul în care exis­tă și oameni noi cu care să le popu­le­ze, alt­fel tris­ta isto­rie a pla­ne­tei noas­tre ar ris­ca să se repe­te. Dacă Dumnezeu ar duce în cer oameni care n-au ajuns nepri­hă­niți, aceștia nu și-ar putea afla feri­ci­rea în com­pa­nia fiin­țe­lor ima­cu­la­te, ci ar fi nefe­ri­ciți pen­tru că nu-și pot con­ti­nua via­ța păcă­toa­să pe care o duse­se­ră pe pământ.

     Mai mult decât atât, prin via­ța și pur­ta­rea lor ar pune în pri­mej­die liniș­tea ceru­lui, con­sti­tu­ind o notă discor­dan­tă față de armo­nia cereas­că. De ace­ea Dumnezeu, din iubi­re pen­tru ei și pen­tru cei mân­tu­iți, nu va lua nici­o­da­tă în cer oameni care n-au ajuns nepri­hă­niți: „Dacă ierți pe cei rău, el totuși nu înva­ță nepri­hă­ni­rea, se dedă la rău în țara în care domneș­te nepri­hă­ni­rea și nu cau­tă la măre­ția Domnului.” (Isaia 26:10).

     Mântuitorul îi pre­zen­ta lui Nicodim naș­te­rea din nou ca o con­di­ție esen­ți­a­lă a mân­tu­i­rii: „Adevărat, ade­vă­rat îți spun, că, dacă nu se naș­te cine­va din nou, nu poa­te vedea împă­ră­ția lui Dumnezeu… Nu te mira că ți-am zis: „Trebuie să vă naș­teți din nou”.” (Ioan 3:3, 7).

     Apostolul Pavel vor­beș­te și el des­pre „omul cel nou” care se deo­se­beș­te fun­damen­tal de „omul cel vechi”; pur­tând „chi­pul Celui ce l-a făcut”: „…întru­cât v-ați dez­bră­cat de omul cel vechi cu fap­te­le lui și v-ați îmbră­cat cu omul cel nou, care se înno­ieș­te spre cunoș­tin­ță, după chi­pul Celui ce l-a făcut.” (Coloseni 3:9, 10).

     Transformarea în omul cel nou înce­pe prin schim­ba­rea gân­di­rii omu­lui, sub influ­en­ța Duhului Sfânt: „…ci să vă pre­fa­ceți prin înno­irea min­ții voas­tre, ca să puteți deo­se­bi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plă­cu­tă și desă­vâr­și­tă.” (Romani 12:1); „cu pri­vi­re la felul vos­tru de via­ță din tre­cut, să vă dez­bră­cați de omul cel vechi care se stri­că după pofte­le înșe­lă­toa­re; și să vă înno­iți în duhul min­ții voas­tre, și să vă îmbră­cați în omul cel nou, făcut după chi­pul lui Dumnezeu, de o nepri­hă­ni­re și sfin­țe­nie pe care o dă ade­vă­rul.” (Efeseni 4:22–24).

     Dacă Dumnezeu nu Și-a împli­nit încă făgă­du­in­ța cu pri­vi­re la cerul și pămân­tul celei noi, aceas­ta nu se dato­rea­ză întâr­zi­e­rii Lui, ci nepre­gă­ti­rii noas­tre care n-am ajuns încă „oameni noi” după voia Lui: „Domnul nu întâr­zie în împli­ni­rea făgă­du­in­ței Lui, cum cred unii, ci are o înde­lun­gă răb­da­re pen­tru voi și doreș­te ca nici­u­nul să nu pia­ră, ci toți să vină la pocă­in­ță.” (2 Petru 3:9).

     Din par­tea lui Dumnezeu avem asi­gu­ra­rea că de înda­tă ce pre­gă­ti­rea noas­tră Îi va per­mi­te acest lucru, făgă­du­in­ța Lui se va împlini negreșit și că El doreș­te și așteap­tă acest timp: „Eu, Domnul, voi gră­bi aces­te lucruri, la vre­mea lor.” (Isaia 60:22 u.p.).

     Dumnezeu gră­beș­te aces­te lucruri și aceas­ta este și dato­ria noas­tră, ca prin pre­gă­ti­rea și trans­for­ma­rea noas­tră în „oameni noi” să „iubim și să gră­bim” veni­rea Lui: „Deci, fiind­că toa­te aces­te lucruri au să se stri­ce, ce fel de oameni ar tre­bui să fiți voi, prin­tr-o pur­ta­re sfân­tă și evla­vi­oa­să, aștep­tând și gră­bind veni­rea zilei lui Dumnezeu, în care ceru­ri­le aprin­se vor pieri și tru­pu­ri­le cerești se vor topi de căl­du­ra focu­lui? Dar noi, după făgă­du­in­ța lui, aștep­tăm ceruri noi și un pământ nou în care va locui nepri­hă­ni­rea. DE ace­ea, prea iubi­ți­lor, fiind­că aștep­tați aces­te lucruri, siliți-vă să fiți găsiți îna­in­tea lui fără pri­ha­nă, fără vină și în pace. Să cre­deți că înde­lun­ga răb­da­re a Domnului nos­tru este mântuire…”(2 Petru 3:11–15).

    De ace­ea, fie ca acum, în vre­mea înde­lun­gii răb­dări a lui Dumnezeu, pre­o­cu­pa­rea noas­tră prin­ci­pa­lă să fie cău­ta­rea nepri­hă­ni­rii lui Dumnezeu care va face din noi oameni noi, potri­viți pen­tru patria mai bună pe care El ne-a pre­gă­tit-o: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și nepri­hă­ni­rea Lui și toa­te aces­te lucruri vi se vor da pe dea­su­pra.” (Matei 6:33).