O făptură nouă
Marius Stroia
„Iată Eu fac toate lucrurile noi.” (Apocalipsa 21:5).
Deși în urma creațiunii, privind tot ceea ce făcuse, Dumnezeu putea spune pe bună dreptate că „toate erau bune foarte”, această stare n‑a durat prea mult, ci la scurt timp după crearea sa, omul s‑a stricat prin neascultarea lui și în consecință a început să se strice și mediul în care locuia. Desăvârșita armonie care domnise în toate s‑a stricat și atât societatea, cât și natura se deteriorau într-un ritm alarmant.
Pentru a preîntâmpina dispariția rasei umane în urma păcătuirii ei, Dumnezeu, din iubire pentru om, a intervenit cu planul de mântuire prin care păcătosului i se mai acorda o șansă de a trăi: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3:16).
Acest plan viza restabilirea și refacerea a tot ceea ce fusese pierdut prin păcat, așa încât în cele din urmă să se ajungă din nou, prin ascultare, la acea stare de desăvârșire de la început.
Despre acest plan de restabilire Dumnezeu spune următoarele: „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi” Iată voi face ceva nou, și‑i gata să se întâmple…” (Isaia 43:18, 19).
Acest gând este reluat apoi mai explicit de profetul Isaia în capitolul 65: „Căci iată, Eu fac ceruri noi și un pământ noi, așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu‑i vor mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți veseli, pentru cele ce voi face…” (Isaia 65:17, 18)
Dacă la început Dumnezeu a creat lumea noastră cu tot ce este pe ea în șase zile, este normal ca El să fi putut face același lucru într-un timp la fel de scurt, așa încât cerul nou și pământul noi să fi existat deja de multă vreme.
Și totuși n‑a făcut aceasta, ci trăim tot în acel pământ vechi și mânjit de păcat într‑o așa măsură, încât a ajuns în pragul autodistrugerii! Atunci se ridică fireasca întrebare, de ce n‑a făcut Dumnezeu încă cerul nou și pământul nou pe care le‑a făgăduit?
Răspunsul la această întrebare îl găsim în următorul verset: „Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:13).
Dacă cerul nou și pământul nou pot fi foarte repede create prin cuvântul lui Dumnezeu, instaurarea neprihănirii este ceva ce necesită timp, pentru că aceasta presupune ca cei ce locuiesc noul pământ să fie cu toții oameni neprihăniți: „Nu vor mai fi decât oameni neprihăniți în poporul tău.” (Isaia 60:21).
Din Apocalipsa aflăm că lucrarea de înnoire vizează mult mai mult decât cerul și pământul, cuprinzând practic totul, deci implicit și pe om: „Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Și a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate”.” (Apocalipsa 21:5).
Dumnezeu poate crea un cer nou și un pământ nou doar în momentul în care există și oameni noi cu care să le populeze, altfel trista istorie a planetei noastre ar risca să se repete. Dacă Dumnezeu ar duce în cer oameni care n‑au ajuns neprihăniți, aceștia nu și-ar putea afla fericirea în compania ființelor imaculate, ci ar fi nefericiți pentru că nu-și pot continua viața păcătoasă pe care o duseseră pe pământ.
Mai mult decât atât, prin viața și purtarea lor ar pune în primejdie liniștea cerului, constituind o notă discordantă față de armonia cerească. De aceea Dumnezeu, din iubire pentru ei și pentru cei mântuiți, nu va lua niciodată în cer oameni care n‑au ajuns neprihăniți: „Dacă ierți pe cei rău, el totuși nu învață neprihănirea, se dedă la rău în țara în care domnește neprihănirea și nu caută la măreția Domnului.” (Isaia 26:10).
Mântuitorul îi prezenta lui Nicodim nașterea din nou ca o condiție esențială a mântuirii: „Adevărat, adevărat îți spun, că, dacă nu se naște cineva din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu… Nu te mira că ți-am zis: „Trebuie să vă nașteți din nou”.” (Ioan 3:3, 7).
Apostolul Pavel vorbește și el despre „omul cel nou” care se deosebește fundamental de „omul cel vechi”; purtând „chipul Celui ce l‑a făcut”: „…întrucât v‑ați dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui și v‑ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l‑a făcut.” (Coloseni 3:9, 10).
Transformarea în omul cel nou începe prin schimbarea gândirii omului, sub influența Duhului Sfânt: „…ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută și desăvârșită.” (Romani 12:1); „cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare; și să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:22–24).
Dacă Dumnezeu nu Și‑a împlinit încă făgăduința cu privire la cerul și pământul celei noi, aceasta nu se datorează întârzierii Lui, ci nepregătirii noastre care n‑am ajuns încă „oameni noi” după voia Lui: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.” (2 Petru 3:9).
Din partea lui Dumnezeu avem asigurarea că de îndată ce pregătirea noastră Îi va permite acest lucru, făgăduința Lui se va împlini negreșit și că El dorește și așteaptă acest timp: „Eu, Domnul, voi grăbi aceste lucruri, la vremea lor.” (Isaia 60:22 u.p.).
Dumnezeu grăbește aceste lucruri și aceasta este și datoria noastră, ca prin pregătirea și transformarea noastră în „oameni noi” să „iubim și să grăbim” venirea Lui: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr‑o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri și trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou în care va locui neprihănirea. DE aceea, prea iubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, siliți-vă să fiți găsiți înaintea lui fără prihană, fără vină și în pace. Să credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire…”(2 Petru 3:11–15).
De aceea, fie ca acum, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, preocuparea noastră principală să fie căutarea neprihănirii lui Dumnezeu care va face din noi oameni noi, potriviți pentru patria mai bună pe care El ne‑a pregătit‑o: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33).