Lăsați copilașii să vină la Mine!

 

Daniela Picu

 

„Lăsați copi­la­șii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția ceru­ri­lor este a celor ca ei.” (Matei 19:14).

isus-invatatotul

     Citind îndem­nul Domnului Hristos adre­sat tutu­ror celor care tind să-i opreas­că pe „copi­lași” să vină la Sine, ni-l însu­șim ade­sea ca refe­rin­du-se la rela­ția noas­tră cu cei din jur. Într-ade­văr Cuvântul lui Dumnezeu ros­teș­te un „vai” pen­tru cei care sunt o pie­di­că pen­tru îna­in­ta­rea cui­va pe dru­mul spre for­ma­rea carac­te­ru­lui.

     Aș vrea ca de data aceas­ta să-l pri­vim ca refe­rin­du-se la ati­tu­di­nea noas­tră față de noi înși­ne. Dacă el a fost adre­sat unor per­soa­ne adul­te, astăzi vor­beș­te „adul­tu­lui” din noi, ace­lui „chip” pe care l-a îmbră­cat fiin­ța noas­tră oda­tă cu matu­ri­za­rea.

     „Când eram copil”, spu­ne apos­to­lul Pavel, „vor­beam ca un copil, sim­țeam ca un copil, gân­deam ca un copil” (1 Corinteni 13:11). Acum ne-am matu­ri­zat. A dis­pă­rut sim­pli­ta­tea și natu­ra­le­țea. Nu mai spu­nem cu voce tare tot ceea ce gân­dim. Împrejurările vie­ții ne ofe­ră sufi­cien­tă expe­rien­ță pen­tru a fi „pre­vă­ză­tori”, spu­nem noi. Dar aceas­tă „pru­den­ță” este dusă ade­sea până la extrem îmbră­când ade­sea for­ma sub­ti­li­tă­ții, a fal­si­tă­ții chiar.

     Să pri­vim la un copi­laș, aflat la cea mai fra­ge­dă vâr­stă, care a înce­put să deo­se­beas­că din pri­vi­re per­soa­ne­le din jur. El este zâm­bi­tor, des­chis, cu toți cei pe care îi cunoaș­te. Apoi, după câți­va ani, la vâr­sta pre­ș­co­la­ră, copi­lul este în gene­ral vor­bă­reț, fiind gata să pună o mul­ți­me de între­bări, să lege pri­e­te­nii cu per­soa­ne adul­te, poves­tin­du-le fără ezi­ta­re pro­pri­i­le sale rea­li­zări și pre­o­cu­pări.

     El nu știe să ascun­dă aproa­pe nimic, sau dacă încear­că, renun­ță ime­di­at, atunci când cine­va știe să-l sti­mu­le­ze la vor­bă.

     După alți câți­va ani, carac­te­ris­tic vâr­stei de sfâr­șit a copi­lă­ri­ei, copi­lul devi­ne mai închis, mai enig­ma­tic. Nu doar îna­in­ta­rea în vâr­stă îl schim­bă, ci și influ­en­ța celor din jur. El vede că toți fac ast­fel și nu vrea să fie des­con­si­de­rat. Uneori are par­te de tră­da­re într-o pri­e­te­nie și aceas­ta îl întă­reș­te în hotă­rârea de a nu mai spu­ne nimă­nui nimic, de a nu mai avea încre­de­re în ori­ci­ne.

     Cuvântul lui Dumnezeu con­ți­ne însă învă­ță­turi pen­tru toa­te împre­ju­ră­ri­le vie­ții: „Nu fiți copii la min­te; ci la rău­ta­te, fiți prunci, iar la min­te, fiți oameni mari.”  (1 Cor. 14:20).

     În timp ce este nece­sar să deve­nim oameni maturi chiar și în cele spi­ri­tu­a­le, este de dorit să păs­trăm și copi­lă­res­cul din noi, în rela­ția cu Tatăl nos­tru ceresc. Aceasta înseam­nă să recu­noaș­tem că nu sun­tem în sta­re să facem nimic bun, să fim gata să ne măr­tu­ri­sim gre­șe­li­le, să nu ne fie ruși­ne să ne cerem ier­ta­re, să ape­lăm la Tatăl pen­tru aju­tor.

     Nicodim, un fari­seu învă­țat, matur, atât din punct de vede­re fizic, cât și spi­ri­tu­al, a sim­țit la un moment dat că are nevo­ie de ceva. În sufle­tul său a avut loc o lup­tă apri­gă și în cele din urmă firi­ce­lul slab de ino­cen­ță ce se păs­tra în fiin­ța sa, a învins. Ca un copil nea­ju­to­rat el a înfrun­tat pre­ju­de­că­ți­le și tea­ma de a fi văzut și dis­pre­țu­it de tova­ră­șii săi. Ajungând în fața Domnului Hristos s-a sim­țit din nou matur, ato­tști­u­tor și a ini­țiat o con­vor­bi­re „de la egal la egal”. „Știm” spu­nea el, și a com­ple­tat cu măgu­liri adre­sa­te Domnului Hristos, gân­dind, potri­vit obi­ce­iu­lui vre­mii, că va fi pri­mit mai bine după o ast­fel de pre­zen­ta­re.

     Domnul Hristos l-a îndem­nat însă să fie natu­ral, copil, gol în suflet și în min­te, pen­tru ca Duhul Său să-l poa­tă umple. „Trebuie să te naști din nou”, a aflat bătrâ­nul învă­țat. „Degeaba ai venit la Mine fizic”, părea să-i spu­nă Domnul Hristos,  „dacă nu ai de învă­țat nimic. Lasă copi­lul să vină la Mine. Nu-l umbri cu pre­ten­ția de matur, ato­tști­u­tor!”

     Nicodim a înce­put să poar­te din nou lup­ta pe care ar fi dorit să o înă­bu­șe, acea bătă­lie din­tre modes­tie și mân­drie. Și a lup­tat, lăsân­du-se călă­u­zit de adi­e­rea Duhului Sfânt, până când, pri­vind la cru­cea Domnului Hristos a înțe­les că, deși este îna­in­tat în vâr­stă, tre­bu­ie să se nas­că din nou.

     Să lăsăm copi­la­șul din noi să vină la Domnul Hristos și să se arun­ce nepă­să­tor în bra­țe­le iubi­toa­re ale Părintelui Ceresc.

     „Lăsați-L pe Dumnezeu să facă pla­nuri pen­tru voi. Asemenea unui copi­laș, aveți încre­de­re în călă­u­zi­rea Lui, care „va păzi pașii prea iubi­ți­lor Lui“ (1 Samuel 2:9). Dumnezeu nu-Și con­du­ce nici­o­da­tă copi­ii alt­fel decât ar ale­ge ei înșiși să fie con­duși, dacă ar putea vedea sfâr­și­tul de la înce­put și dacă ar zări sla­va sco­pu­lui pe care îl împli­nesc ca împre­u­nă lucră­tori cu El.” D.V. 478.