Dar tu?

158Marius Stroia

     Era o prac­ti­că obiș­nu­i­tă a Domnului Isus ace­ea de a cere cui­va ceva, atunci când avea de fapt de dat, de a pune oame­ni­lor între­bări, atunci când El avea de fapt răs­pun­suri de ofe­rit…

     Prin soli­ci­ta­rea unui ser­vi­ciu sau a unei infor­ma­ții din par­tea cui­va, Domnul Isus pre­gă­tea calea pen­tru a le trans­mi­te o lec­ție sau a le oferi vreo bine­cu­vân­ta­re.

     Tot în con­tex­tul aces­tor efor­turi se înca­drea­ză și între­ba­rea Sa adre­sa­tă uce­ni­ci­lor când se aflau în păr­ți­le Cezareii lui Filip: „Cine zic oame­nii că sunt Eu, Fiul omu­lui?” (Matei 16:13). Bucuroși că au posi­bi­li­ta­tea să-și dove­deas­că uti­li­ta­tea, uce­ni­cii par să uite pen­tru moment cu cine stă­teau de vor­bă, și se gră­besc să-L „infor­meze” pe ato­tști­u­to­rul Fiu al lui Dumnezeu des­pre dife­ri­te­le ver­siuni care cir­cu­lau prin popor cu pri­vi­re la iden­ti­ta­tea Lui: „Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia, sau unul din pro­o­roci.” (Matei 16:14). La acest răs­puns urmă a doua între­ba­re – cea esen­ți­a­lă: „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceți că sunt?”(Matei 16:15).

     Prin aceas­ta Mântuitorul le dădea posi­bi­li­ta­tea să se iden­ti­fi­ce cu afir­ma­ți­i­le con­tem­po­ra­ni­lor lor, sau să se deli­mi­te­ze de ele, având o con­vin­ge­re pro­prie, dife­ri­tă de a celor­lalți. Fie într-un fel, fie în celă­lalt, ei erau soli­ci­tați să-și expri­me în mod indi­vi­du­al pozi­ția cu pri­vi­re la prin­ci­pa­lul punct de con­tro­ver­să din soci­e­ta­tea iudai­că a ace­lor zile: ade­vă­ra­ta iden­ti­ta­te a lui Isus. Fără a aștep­ta să mai fie rugat a doua oară, „Simon Petru, drept răs­puns, I-a zis: ‚Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!’”(Matei 16:16).

     Curajul de a adop­ta o pozi­ție pro­prie și de a-și expri­ma fără echi­voc con­vin­ge­rea sa cu pri­vi­re la iden­ti­ta­tea Mântuitorului, i-a atras o feri­ci­re din par­tea Mântuitorului: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiind­că nu car­nea și sân­ge­le ți-a des­co­pe­rit lucrul aces­ta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.”(Matei 16:17).

     Există o deo­se­bi­re esen­ți­a­lă între a ști ce zic sau ce cred alții, și a avea pro­pri­i­le tale cer­ti­tu­dini. În urma isto­ri­si­rii de către feme­ia Samariteancă a dis­cu­ți­ei sale cu Isus, con­ci­ta­di­nii aces­te­ia au fost impre­sio­nați până aco­lo încât să cre­a­dă în Isus pe baza rela­tă­rii ei. Acesta era pri­mul pas al cre­din­ței, care „vine în urma auzi­rii” (Romani 10:17), însă călă­to­ria cre­din­ței lor nu s-a oprit aco­lo, ci a depă­șit acest sta­diu, dobân­dind o dimen­siu­ne supe­ri­oa­ră, indi­vi­du­a­lă, în urma întâl­ni­rii lor per­so­na­le cu Isus: „Mai mulți au cre­zut în El, din pri­ci­na cuvin­te­lor Lui. Şi ziceau feme­ii: ‚Acum nu mai cre­dem din pri­ci­na spu­se­lor tale, ci din pri­ci­nă că L-am auzit noi înși­ne și știm că aces­ta este în ade­văr Hristosul, Mântuitorul lumii.’” (Ioan 4:41,42).

     Nici chiar afir­ma­rea unui ade­văr cât se poa­te de curat nu ne este de vre­un folos, dacă aces­ta este doar eco­ul păre­ri­lor sau con­vin­ge­ri­lor alto­ra, și nu expri­ma­rea con­vin­ge­rii noas­tre pro­prii, iar veri­di­ci­ta­tea aces­tui fapt se des­prin­de în modul cel mai dure­ros din expe­rien­ța lui Pilat, care, în urma între­bă­rii cu pri­vi­re la Hristos ca împă­rat al iude­i­lor, a refu­zat să răs­pun­dă la între­ba­rea per­so­na­lă adre­sa­tă de Isus: „De la tine spui lucrul aces­ta, sau ți l-au spus alții des­pre Mine?”(Ioan 18:34). Credința alto­ra, ori­cât de bună ar fi fost ea, nu i-a folo­sit la nimic.

     Un alt exem­plu cu nuan­țe tra­gi­co­mi­ce este cel des­cris în Faptele Apostolilor 19:13–16, când niș­te fii ai lui Sceva au încer­cat să izgo­neas­că duhu­ri­le rele, în nume­le unui Isus pe care nu-L cunoș­teau per­so­nal, ci doar din auzi­te, de la alții: „Niște exorciști iudei, care umblau din loc în loc, au încer­cat să che­me Numele Domnului Isus pes­te cei ce aveau duhuri rele, zicând: ‚Vă jur pe Isus, pe care-L pro­po­vă­du­ieș­te Pavel, să ieșiți afa­ră!’ Cei ce făceau lucrul aces­ta erau șap­te feciori ai lui Sceva, un pre­ot iudeu din cei mai de sea­mă. Duhul cel rău le-a răs­puns: ‚Pe Isus Îl cunosc și pe Pavel îl știu; dar voi, cine sun­teți?’ Şi omul, în care era duhul cel rău a sărit asu­pra lor, i-a biru­it pe amân­doi și i-a schin­giu­it în așa fel, că au fugit goi și răniți din casa ace­ea.” (Fapte 19:13–16). Isus, pe care-l pro­po­vă­du­ia Pavel, era foar­te efi­cient în cazul lui Pavel, pen­tru că exis­ta o rela­ție per­so­na­lă între ei, dar invo­ca­rea Lui era fără efect în cazul uno­ra care nu aveau o rela­ție per­so­na­lă cu El, ci îl cunoș­teau doar din auzi­te…

     Un pro­ces inte­re­sant îl putem obser­va în via­ța patri­ar­hu­lui Iacov, care, în pri­mă instan­ță, face refe­ri­re la Dumnezeu ca la un Dumnezeu „moș­te­nit”: „Dumnezeul tată­lui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac” (Geneza 31:42). Însă, în urma expe­rien­ței Sale cu Dumnezeu, care a cul­mi­nat cu ceea ce numim astăzi „noap­tea strâm­to­ră­rii lui Iacov”, Dumnezeu este numit „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov” (Exodul 3:6) pen­tru că Iacov și l-a „însu­șit” așa încât a deve­nit și Dumnezeul său.

     În mod oare­cum simi­lar, Toma, cel care ini­țial se deli­mi­ta­se de Mântuitorul fra­ți­lor săi, pe care nu voia să-L recu­noas­că decât în urma înde­pli­ni­rii mai mul­tor con­di­ții sta­bi­li­te de el, avea să-și schim­be radi­cal ati­tu­di­nea în urma întâl­ni­rii per­so­na­le cu Isus, iar când Acesta l-a îndem­nat să vină și să-și pună dege­tul în răni­le lui, pen­tru a se con­vin­ge de auten­ti­ci­ta­tea lor, tot ce a mai putut excla­ma el a fost: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28).

     Tot aspec­tul per­so­nal al rela­ți­ei lor cu Dumnezeu reie­se și din afir­ma­ția făcu­tă de cei trei tineri când erau ame­nin­țați cu flă­că­ri­le mis­tu­i­toa­re ale cup­to­ru­lui aprins, ca sanc­țiu­ne pen­tru refu­zul lor de a se închi­na chi­pu­lui împă­ra­tu­lui: „Iată, Dumnezeul nos­tru, căru­ia îi slu­jim, poa­te să ne scoa­tă din cup­to­rul aprins, și ne va scoa­te din mâna ta, împă­ra­te. Şi chiar de nu ne va scoa­te, să știi, împă­ra­te, că nu vom sluji dum­ne­ze­i­lor tăi, și nici nu ne vom închi­na chi­pu­lui de aur pe care l-ai înăl­țat!” (Daniel 3:17,18).

     Asocierea ide­ii unui Dumnezeu per­so­nal cu ace­ea de slu­ji­re a Lui, nu este deloc întâm­plă­toa­re, ci se regă­seș­te în toa­te cazu­ri­le unei ade­vă­ra­te rela­ții, iar un alt exem­plu din ace­eași car­te a lui Daniel nu poa­te decât să con­fir­me acest lucru: „În revăr­sa­tul zori­lor, însă, împă­ra­tul s-a scu­lat și s-a dus în gra­bă la groa­pa cu lei. Şi, apro­pi­in­du-se de groa­pă, a che­mat pe Daniel cu un glas plân­g­ă­tor. Împăratul a luat cuvân­tul și a zis lui Daniel: ‚Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căru­ia îi slu­jești necur­mat, să te sca­pe de lei?’ Şi Daniel a zis împă­ra­tu­lui: ‚Veșnic să tră­iești, împă­ra­te! Dumnezeul meu a tri­mis pe înge­rul Său și a închis gura lei­lor, care nu mi-au făcut nici un rău, pen­tru că am fost găsit nevi­no­vat îna­in­tea Lui. Şi nici îna­in­tea ta, împă­ra­te, n-am făcut nimic rău!”(Daniel 6:21,22).

     Aceeași cer­ti­tu­di­ne în ceea ce pri­veș­te veri­di­ci­ta­tea lui Dumnezeu au mani­fes­tat-o și apos­to­lii, care nu vor­beau des­pre El ca des­pre un per­so­naj ire­al, ci ca des­pre un Mântuitor viu, pe care-l cunoș­teau din expe­rien­ță per­so­na­lă: „Ce era de la înce­put, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noș­tri, ce am pri­vit și ce am pipă­it cu mâi­ni­le noas­tre cu pri­vi­re la Cuvântul vie­ții – pen­tru că via­ța a fost ară­ta­tă și noi am văzut-o și măr­tu­ri­sim des­pre ea și vă ves­tim via­ța veș­ni­că, via­ță care era la Tatăl și care ne-a fost ară­ta­tă; deci ce am văzut și am auzit, ace­ea vă ves­tim și vouă, ca și voi să aveți păr­tă­șie cu noi.” (1 Ioan 1:1–3). „În ade­văr, v-am făcut cunos­cut pute­rea și veni­rea Domnului nos­tru Isus Hristos, nu înte­me­in­du-ne pe niș­te bas­me meș­te­șu­git alcă­tu­i­te, ci ca unii care am văzut noi înși­ne cu ochii noș­tri mări­rea Lui… Şi noi înși­ne am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe mun­te­le cel sfânt.” (2 Petru 1:16–18).

     Există în tre­cut exem­ple ale unei cre­din­țe „moș­te­ni­te,” însă nu și asu­ma­te în mod per­so­nal, care au func­țio­nat până într-un anu­mit punct, însă în cele din urmă au eșu­at amar­nic. Deși fiii lui Noe au supra­vie­țu­it poto­pu­lui dato­ri­tă cre­din­ței tată­lui lor, Canaan a fost totuși bles­te­mat dato­ri­tă păca­tu­lui său. Tot la fel și soția lui Lot și fii­ce­le aces­tu­ia au supra­vie­țu­it ini­țial catas­tro­fei ce se abă­tu­se asu­pra Sodomei și Gomorei, dato­ri­tă fap­tu­lui că l-au urmat pe Lot, însă pen­tru că nu aveau o cre­din­ță indi­vi­du­a­lă, nevas­ta lui Lot și-a pier­dut via­ța fizi­că în tim­pul ieși­rii, iar fii­ce­le ei au ajuns să se facă vino­va­te de incest și să dea naș­te­re la două popoa­re bles­te­ma­te.

     De ace­ea, pen­tru a nu ne lăsa amă­giți de ilu­zii fal­se, că am putea avea o expe­rien­ță spi­ri­tu­a­lă favo­ra­bi­lă cu un Dumnezeu „moș­te­nit” de la părinți și poa­te cunos­cut doar „din auzi­te”, Biblia decla­ră în modul cel mai cate­goric: „…și [dacă] ar fi în mij­lo­cul ei Noe, Daniel și Iov, pe via­ța Mea – zice Domnul, Dumnezeu – că n-ar scă­pa nici fii nici fii­ce, ci numai ei și-ar mân­tui sufle­tul prin nepri­hă­ni­rea lor.” (Ezechiel 14:20).

     Este foar­te posi­bil ca și noi să fi „moș­te­nit” infor­ma­ția des­pre Dumnezeu din fami­lie, și să tră­im într-un anu­mit fel pen­tru că „așa ne-am pome­nit”, însă o ase­me­nea expe­rien­ță nu este sufi­cien­tă pen­tru a ne moti­va să luăm deci­zi­i­le corec­te în via­ță, mai ales că, în mul­te cazuri, aces­tea par a fi con­tra­re încli­na­ți­i­lor noas­tre firești sau inte­re­se­lor noas­tre ime­di­a­te.

    De ace­ea, avem nevo­ie de o expe­rien­ță per­so­na­lă cu Dumnezeu și o cunoaș­te­re prac­ti­că a Lui în via­ța noas­tră, iar aceas­ta o putem cul­ti­va prin stu­diu, rugă­ciu­ne și comu­ni­ca­re per­ma­nen­tă cu El, până când Îl vom putea recu­noaș­te și iden­ti­fi­ca în via­ța noas­tră de zi cu zi și vom umbla împre­u­nă ca doi pri­e­te­ni, ase­me­nea lui Enoh în vechi­me.

     Așa cum se des­prin­de și din pil­da celor zece fecioa­re, în momen­te­le fina­le ale isto­ri­ei, nimeni nu va putea împru­mu­ta din expe­rien­ța alto­ra, ci fie­ca­re tre­bu­ie să tră­i­as­că în vir­tu­tea expe­rien­ței pro­prii cu Dumnezeu, pe care a acu­mu­lat-o până în acel timp.

     Fiecare tre­bu­ie să poa­tă spu­ne „știu în cine am cre­zut, și sunt încre­din­țat…” (2 Timotei 1:12) pen­tru că doar „ace­ia din popor, care vor cunoaș­te pe Dumnezeul lor, vor rămâ­ne tari, și vor face mari ispră­vi” (Daniel 11:32).