Dar tu?

158Marius Stroia

     Era o prac­tică obiș­nu­ită a Domnului Isus aceea de a cere cuiva ceva, atunci când avea de fapt de dat, de a pune oa­me­ni­lor în­tre­bări, atunci când El avea de fapt răs­pun­suri de ofe­rit…

     Prin so­li­ci­ta­rea unui ser­vi­ciu sau a unei in­for­ma­ții din par­tea cuiva, Domnul Isus pre­gă­tea ca­lea pen­tru a le trans­mite o lec­ție sau a le oferi vreo bi­ne­cu­vân­tare.

     Tot în con­tex­tul aces­tor efor­turi se în­ca­drează și în­tre­ba­rea Sa adre­sată uce­ni­ci­lor când se aflau în păr­țile Cezareii lui Filip: „Cine zic oa­me­nii că sunt Eu, Fiul omu­lui?” (Matei 16:13). Bucuroși că au po­si­bi­li­ta­tea să-și do­ve­dească uti­li­ta­tea, uce­ni­cii par să uite pen­tru mo­ment cu cine stă­teau de vorbă, și se gră­besc să-L „in­for­meze” pe ato­tști­u­to­rul Fiu al lui Dumnezeu des­pre di­fe­ri­tele ver­siuni care cir­cu­lau prin po­por cu pri­vire la iden­ti­ta­tea Lui: „Unii zic că ești Ioan Botezătorul, al­ții Ilie, al­ții Ieremia, sau unul din pro­o­roci.” (Matei 16:14). La acest răs­puns urmă a doua în­tre­bare – cea esen­ți­ală: „Dar voi”, le-a zis El, „cine zi­ceți că sunt?”(Matei 16:15).

     Prin aceasta Mântuitorul le dă­dea po­si­bi­li­ta­tea să se iden­ti­fice cu afir­ma­ți­ile con­tem­po­ra­ni­lor lor, sau să se de­li­mi­teze de ele, având o con­vin­gere pro­prie, di­fe­rită de a ce­lor­lalți. Fie într-un fel, fie în ce­lă­lalt, ei erau so­li­ci­tați să-și ex­prime în mod in­di­vi­dual po­zi­ția cu pri­vire la prin­ci­pa­lul punct de con­tro­versă din so­ci­e­ta­tea iu­daică a ace­lor zile: ade­vă­rata iden­ti­tate a lui Isus. Fără a aș­tepta să mai fie ru­gat a doua oară, „Simon Petru, drept răs­puns, I-a zis: ‚Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului ce­lui viu!’”(Matei 16:16).

     Curajul de a adopta o po­zi­ție pro­prie și de a-și ex­prima fără echi­voc con­vin­ge­rea sa cu pri­vire la iden­ti­ta­tea Mântuitorului, i-a atras o fe­ri­cire din par­tea Mântuitorului: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fi­indcă nu car­nea și sân­gele ți-a des­co­pe­rit lu­crul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.”(Matei 16:17).

     Există o de­o­se­bire esen­ți­ală în­tre a ști ce zic sau ce cred al­ții, și a avea pro­pri­ile tale cer­ti­tu­dini. În urma is­to­ri­si­rii de că­tre fe­meia Samariteancă a dis­cu­ției sale cu Isus, con­ci­ta­di­nii aces­teia au fost im­pre­sio­nați până acolo în­cât să cre­adă în Isus pe baza re­la­tă­rii ei. Acesta era pri­mul pas al cre­din­ței, care „vine în urma au­zi­rii” (Romani 10:17), însă că­lă­to­ria cre­din­ței lor nu s-a oprit acolo, ci a de­pă­șit acest sta­diu, do­bân­dind o di­men­siune su­pe­ri­oară, in­di­vi­du­ală, în urma în­tâl­ni­rii lor per­so­nale cu Isus: „Mai mulți au cre­zut în El, din pri­cina cu­vin­te­lor Lui. Şi zi­ceau fe­meii: ‚Acum nu mai cre­dem din pri­cina spu­se­lor tale, ci din pri­cină că L-am au­zit noi în­șine și știm că acesta este în ade­văr Hristosul, Mântuitorul lu­mii.’” (Ioan 4:41,42).

     Nici chiar afir­ma­rea unui ade­văr cât se poate de cu­rat nu ne este de vreun fo­los, dacă acesta este doar ecoul pă­re­ri­lor sau con­vin­ge­ri­lor al­tora, și nu ex­pri­ma­rea con­vin­ge­rii noas­tre pro­prii, iar ve­ri­di­ci­ta­tea aces­tui fapt se des­prinde în mo­dul cel mai du­re­ros din ex­pe­riența lui Pilat, care, în urma în­tre­bă­rii cu pri­vire la Hristos ca îm­pă­rat al iu­de­i­lor, a re­fu­zat să răs­pundă la în­tre­ba­rea per­so­nală adre­sată de Isus: „De la tine spui lu­crul acesta, sau ți l-au spus al­ții des­pre Mine?”(Ioan 18:34). Credința al­tora, ori­cât de bună ar fi fost ea, nu i-a fo­lo­sit la ni­mic.

     Un alt exem­plu cu nu­anțe tra­gi­co­mice este cel des­cris în Faptele Apostolilor 19:13-16, când niște fii ai lui Sceva au în­cer­cat să izgo­nească du­hu­rile rele, în nu­mele unui Isus pe care nu-L cu­noș­teau per­so­nal, ci doar din au­zite, de la al­ții: „Niște exorciști iu­dei, care um­blau din loc în loc, au în­cer­cat să cheme Numele Domnului Isus peste cei ce aveau du­huri rele, zi­când: ‚Vă jur pe Isus, pe care-L pro­po­vă­du­iește Pavel, să ie­șiți afară!’ Cei ce fă­ceau lu­crul acesta erau șapte fe­ciori ai lui Sceva, un preot iu­deu din cei mai de seamă. Duhul cel rău le-a răs­puns: ‚Pe Isus Îl cu­nosc și pe Pavel îl știu; dar voi, cine sun­teți?’ Şi omul, în care era du­hul cel rău a să­rit asu­pra lor, i-a bi­ruit pe amân­doi și i-a schin­giuit în așa fel, că au fu­git goi și ră­niți din casa aceea.” (Fapte 19:13-16). Isus, pe care-l pro­po­vă­duia Pavel, era foarte efi­cient în ca­zul lui Pavel, pen­tru că exista o re­la­ție per­so­nală în­tre ei, dar in­vo­ca­rea Lui era fără efect în ca­zul unora care nu aveau o re­la­ție per­so­nală cu El, ci îl cu­noș­teau doar din au­zite…

     Un pro­ces in­te­re­sant îl pu­tem ob­serva în viața pa­tri­ar­hu­lui Iacov, care, în primă in­stanță, face re­fe­rire la Dumnezeu ca la un Dumnezeu „moș­te­nit”: „Dumnezeul ta­tă­lui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac” (Geneza 31:42). Însă, în urma ex­pe­rien­ței Sale cu Dumnezeu, care a cul­mi­nat cu ceea ce nu­mim as­tăzi „noap­tea strâm­to­ră­rii lui Iacov”, Dumnezeu este nu­mit „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov” (Exodul 3:6) pen­tru că Iacov și l-a „în­su­șit” așa în­cât a de­ve­nit și Dumnezeul său.

     În mod oa­re­cum si­mi­lar, Toma, cel care ini­țial se de­li­mi­tase de Mântuitorul fra­ți­lor săi, pe care nu voia să-L re­cu­noască de­cât în urma în­de­pli­ni­rii mai mul­tor con­di­ții sta­bi­lite de el, avea să-și schimbe ra­di­cal ati­tu­di­nea în urma în­tâl­ni­rii per­so­nale cu Isus, iar când Acesta l-a în­dem­nat să vină și să-și pună de­ge­tul în ră­nile lui, pen­tru a se con­vinge de au­ten­ti­ci­ta­tea lor, tot ce a mai pu­tut ex­clama el a fost: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28).

     Tot as­pec­tul per­so­nal al re­la­ției lor cu Dumnezeu re­iese și din afir­ma­ția fă­cută de cei trei ti­neri când erau ame­nin­țați cu flă­că­rile mis­tu­i­toare ale cup­to­ru­lui aprins, ca sanc­țiune pen­tru re­fu­zul lor de a se în­china chi­pu­lui îm­pă­ra­tu­lui: „Iată, Dumnezeul nos­tru, că­ruia îi slu­jim, poate să ne scoată din cup­to­rul aprins, și ne va scoate din mâna ta, îm­pă­rate. Şi chiar de nu ne va scoate, să știi, îm­pă­rate, că nu vom sluji dum­ne­ze­i­lor tăi, și nici nu ne vom în­china chi­pu­lui de aur pe care l-ai înăl­țat!” (Daniel 3:17,18).

     Asocierea ideii unui Dumnezeu per­so­nal cu aceea de slu­jire a Lui, nu este de­loc în­tâm­plă­toare, ci se re­gă­sește în toate ca­zu­rile unei ade­vă­rate re­la­ții, iar un alt exem­plu din ace­eași carte a lui Daniel nu poate de­cât să con­firme acest lu­cru: „În re­văr­sa­tul zo­ri­lor, însă, îm­pă­ra­tul s-a scu­lat și s-a dus în grabă la groapa cu lei. Şi, apropiindu-se de groapă, a che­mat pe Daniel cu un glas plân­g­ă­tor. Împăratul a luat cu­vân­tul și a zis lui Daniel: ‚Daniele, ro­bul Dumnezeului ce­lui viu, a pu­tut Dumnezeul tău, că­ruia îi slu­jești ne­cur­mat, să te scape de lei?’ Şi Daniel a zis îm­pă­ra­tu­lui: ‚Veșnic să tră­iești, îm­pă­rate! Dumnezeul meu a tri­mis pe în­ge­rul Său și a în­chis gura le­i­lor, care nu mi-au fă­cut nici un rău, pen­tru că am fost gă­sit ne­vi­no­vat îna­in­tea Lui. Şi nici îna­in­tea ta, îm­pă­rate, n-am fă­cut ni­mic rău!”(Daniel 6:21,22).

     Aceeași cer­ti­tu­dine în ceea ce pri­vește ve­ri­di­ci­ta­tea lui Dumnezeu au manifestat-o și apos­to­lii, care nu vor­beau des­pre El ca des­pre un per­so­naj ireal, ci ca des­pre un Mântuitor viu, pe care-l cu­noș­teau din ex­pe­riență per­so­nală: „Ce era de la în­ce­put, ce am au­zit, ce am vă­zut cu ochii noș­tri, ce am pri­vit și ce am pi­păit cu mâi­nile noas­tre cu pri­vire la Cuvântul vie­ții – pen­tru că viața a fost ară­tată și noi am văzut-o și măr­tu­ri­sim des­pre ea și vă ves­tim viața veș­nică, viață care era la Tatăl și care ne-a fost ară­tată; deci ce am vă­zut și am au­zit, aceea vă ves­tim și vouă, ca și voi să aveți păr­tă­șie cu noi.” (1 Ioan 1:1-3). „În ade­văr, v-am fă­cut cu­nos­cut pu­te­rea și ve­ni­rea Domnului nos­tru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe niște basme meș­te­șu­git al­că­tu­ite, ci ca unii care am vă­zut noi în­șine cu ochii noș­tri mă­ri­rea Lui… Şi noi în­șine am au­zit acest glas ve­nind din cer, când eram cu El pe mun­tele cel sfânt.” (2 Petru 1:16-18).

     Există în tre­cut exem­ple ale unei cre­dințe „moș­te­nite,” însă nu și asu­mate în mod per­so­nal, care au func­țio­nat până într-un anu­mit punct, însă în cele din urmă au eșuat amar­nic. Deși fiii lui Noe au su­pra­vie­țuit po­to­pu­lui da­to­rită cre­din­ței ta­tă­lui lor, Canaan a fost to­tuși bles­te­mat da­to­rită pă­ca­tu­lui său. Tot la fel și so­ția lui Lot și fii­cele aces­tuia au su­pra­vie­țuit ini­țial ca­tas­tro­fei ce se abă­tuse asu­pra Sodomei și Gomorei, da­to­rită fap­tu­lui că l-au ur­mat pe Lot, însă pen­tru că nu aveau o cre­dință in­di­vi­du­ală, ne­vasta lui Lot și-a pier­dut viața fi­zică în tim­pul ie­și­rii, iar fii­cele ei au ajuns să se facă vi­no­vate de in­cest și să dea naș­tere la două po­poare bles­te­mate.

     De aceea, pen­tru a nu ne lăsa amă­giți de ilu­zii false, că am pu­tea avea o ex­pe­riență spi­ri­tu­ală fa­vo­ra­bilă cu un Dumnezeu „moș­te­nit” de la pă­rinți și poate cu­nos­cut doar „din au­zite”, Biblia de­clară în mo­dul cel mai ca­te­goric: „…și [dacă] ar fi în mij­lo­cul ei Noe, Daniel și Iov, pe viața Mea – zice Domnul, Dumnezeu – că n-ar scăpa nici fii nici fiice, ci nu­mai ei și-ar mân­tui su­fle­tul prin ne­pri­hă­ni­rea lor.” (Ezechiel 14:20).

     Este foarte po­si­bil ca și noi să fi „moș­te­nit” in­for­ma­ția des­pre Dumnezeu din fa­mi­lie, și să trăim într-un anu­mit fel pen­tru că „așa ne-am po­me­nit”, însă o ase­me­nea ex­pe­riență nu este su­fi­cientă pen­tru a ne mo­tiva să luăm de­ci­zi­ile co­recte în viață, mai ales că, în multe ca­zuri, aces­tea par a fi con­trare în­cli­na­ți­i­lor noas­tre fi­rești sau in­te­re­se­lor noas­tre ime­di­ate.

    De aceea, avem ne­voie de o ex­pe­riență per­so­nală cu Dumnezeu și o cu­noaș­tere prac­tică a Lui în viața noas­tră, iar aceasta o pu­tem cul­tiva prin stu­diu, ru­gă­ciune și co­mu­ni­care per­ma­nentă cu El, până când Îl vom pu­tea re­cu­noaște și iden­ti­fica în viața noas­tră de zi cu zi și vom um­bla îm­pre­ună ca doi pri­e­teni, ase­me­nea lui Enoh în ve­chime.

     Așa cum se des­prinde și din pilda ce­lor zece fe­cioare, în mo­men­tele fi­nale ale is­to­riei, ni­meni nu va pu­tea îm­pru­muta din ex­pe­riența al­tora, ci fi­e­care tre­buie să tră­i­ască în vir­tu­tea ex­pe­rien­ței pro­prii cu Dumnezeu, pe care a acumulat-o până în acel timp.

     Fiecare tre­buie să poată spune „știu în cine am cre­zut, și sunt în­cre­din­țat…” (2 Timotei 1:12) pen­tru că doar „aceia din po­por, care vor cu­noaște pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari, și vor face mari is­prăvi” (Daniel 11:32).