Arhiva pentru octombrie, 2006
Printre virtuţile creştine se numără şi aceea a modestiei, care-l determină pe creştin să nu încerce să-şi îmbunătăţească imaginea prin cosmetice (rujuri, farduri, vopsirea părului etc.) şi nici prin purtarea de bijuterii.
Atitudinea generală şi permanentă a creştinului este aceea de a-I da slavă lui Dumnezeu şi de a nu încerca să atragă atenţia asupra lui însuşi.
Adevăratul creştin înţelege prin frumuseţe, acea frumuseţe interioară a caracterului, pe care va încerca s-o promoveze cu orice preţ, deoarece aceasta constituie o valoare perenă ce nu se va devaloriza în timp. Atât bărbaţii, cât şi femeile vor căuta să cultive acea podoabă interioară a caracterului care este de mare preţ înainte lui Dumnezeu: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.” (1 Petru 3:3,4).
Deşi nu sunt împotriva evenimentelor sociale ca atare, adventiştii reformişti nu participă la întruniri de plăceri şi distracţie, întrucât consideră că acestea sunt destinate satisfacerii firii pământeşti, numărându-se printre „lucrurile din lume” pe care Scriptura ne spune să nu le iubim: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” (1 Ioan 2:15).
Nici muzica ce constituie fondul sonor la asemenea ocazii, şi nici dansul nu sunt compatibile cu credinţa noastră. Noi credem că muzica adevărată trebuie să aibă ca scop preamărirea lui Dumnezeu şi nu ne identificăm cu muzica profană, care promovează falsele valori ale acestei lumi.
În ceea ce priveşte dansul, credem că el este un pretext creat de societate pentru a facilita apropierea fizică între două persoane de sex diferit. Acest lucru se întâmplă mai cu seamă între persoane necăsătorite, dar nu numai, el fiind acceptabil în societate şi între o persoană căsătorită şi una necăsătorită, sau între două persoane căsătorite fiecare cu altcineva.
Considerăm că atingeri, gesturi şi mişcări care ar putea sugera o apropiere fizică necuviincioasă şi ar putea stimula fantezia erotică nu sunt compatibile cu etica unui creştin pentru care singurul partener este soţul sau soţia sa, iar manifestările dragostei familiale îşi au locul într-un cadru intim, al familiei şi nu în public.
În acest sens la întrunirile sociale se impun rezerva şi decenţa, tot comportamentul social trebuind a fi în armonie cu îndemnul „Feriţi-vă de orice se pare rău.” (1 Tesaloniceni 5:22).
Noi credem că la creaţiune, Dumnezeu a stabilit dieta optimă pentru om, care slujeşte în modul cel mai adecvat nevoilor sale, fără a avea efecte secundare negative asupra organismului.
„Şi Dumnezeu a zis: ‚Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.” (Geneza 1:29).
„Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: ‚Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină…” (Geneza 2:16).
După căderea în păcat, la acestea s-a mai adăugat pâinea şi „iarba de pe câmp”:
„În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.” (Geneza 3:19).
„…spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp.” (Geneza 3:18).
Credem că îngăduirea mâncării de carne după potop şi care a avut ca efect scăderea drastică a duratei de viaţă, de la o medie de aprox. 900 de ani la una de 120 de ani, s-a încadrat în acea categorie de porunci, despre care Dumnezeu spune.
„Ba încă le-am dat şi legi care nu erau bune, şi porunci prin care nu puteau să trăiască.” (Ezechiel 20:25).
Dat fiind că trăim în prezent în perioada echivalentă marii zile a ispăşirii din vechime, care era o zi de post şi adâncă cercetare a sufletului, credem că a consuma carne în această perioadă cu totul deosebită a istoriei omenirii, ar constitui o fărădelege identică cu cea pe care o descrie profetul Isaia, când consumul chiar al cărnii animalelor curate avea să fie considerat o fărădelege de neiertat:
„Şi totuşi Domnul, Dumnezeul oştirilor, vă cheamă în ziua aceea să plângeţi şi să vă bateţi în piept, să vă radeţi capul şi să vă încingeţi cu sac. Dar iată, în schimb, veselie şi bucurie! Se junghie boi şi se taie oi, se mănâncă la carne şi se bea la vin: ‚Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri!’ Domnul oştirilor mi-a descoperit, şi mi-a zis: ‚Nu, nelegiuirea aceasta nu vi se va ierta până nu veţi muri, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor.’” (Isaia 22:12-14).
În Noul Testament citim că „nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu: nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea, şi nu pierdem nimic dacă nu mâncăm.” (1 Corinteni 8:8) motiv pentru care „bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire.” (Romani 14.21).
Asociind acest verset cuvintelor apostolului Iacov care spune că „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat” (Iacov 4:17) înţelegem că în timpul în care trăim, consumul de carne este incompatibil cu statutul de copil al lui Dumnezeu, şi aceasta cu atât mai mult cu cât „cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă” (Proverbe 12:10).
Alegerea de a se hrăni cu bucăţi de cadavre ale animalelor, fie ele fripte, fierte sau pregătite într-un alt mod, în totală sfidare a poruncii lui Dumnezeu şi a legilor propriului lor organism, îi încadrează pe toţi cei care fac în mod deliberat această alegere în categoria acelora despre care Biblia spune: „Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis…” (Romani 3:12,13).
Noi credem că Dumnezeu a lăsat căsătoria ca pe o legătură sfântă între un bărbat şi o femeie şi că acest legământ nu poate fi desfiinţat decât prin moartea unuia dintre parteneri.
Despărţirea în căsătorie nu este un lucru acceptabil înaintea lui Dumnezeu: „Căci eu urăsc despărţirea în căsătorie, – zice Domnul, Dumnezeul lui Israel, – şi pe cel ce îşi acopere haina cu sâlnicie, – zice Domnul oştirilor. – De aceea, luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi!” (Maleahi 2:16).
Decizia unilaterală a unuia dintre parteneri de a ieşi din acest legământ, ignorând obligaţiile pe care acesta le implică, nu îl scuteşte de responsabilitate faţă de Dumnezeu şi de partenerul său, şi reprezintă călcare a legii lui Dumnezeu:
„Dacă deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă, dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul.” (Romani 7:3).
„O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea; numai în Domnul.” (1 Corinteni 7:39).
De asemenea nu credem că în cazul în care unul dintre parteneri a fost părăsit de celălalt, cel rămas, adică „partea nevinovată”, ar fi liber să se recăsătorească. Biblia nu prevede nici o clauză de excepţie în această privinţă, ci afirmă categoric că:
„Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte, şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbatul ei, preacurveşte.” (Luca 16:18).
În concluzie, în caz de despărţire între soţi, singurele alternative care îi rămân creştinului sunt următoarele: „Celor căsătoriţi, pe poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat. (Dacă este despărţită, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul ei.) Şi nici bărbatul să nu-şi lase nevasta.” (1 Corinteni 7:10,11).
În Biblie, Dumnezeu ne-a arătat prin învăţătură şi exemplu că nu avem dreptul să facem rău nimănui, nici să răspundem cu rău pentru rău:
„Aţi auzit că s-a zis: ‚Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.’ Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Aţi auzit că s-a zis: ‚Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.’ Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:38-48).
„Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: ‚Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti’, zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.” (Romani 12:18-21)
În loc de a-i considera pe alţii vrăjmaşi ai noştri, noi trebuie să vedem chiar şi în cei mai răi oameni victime ale Satanei şi să îi tratăm ca atare, prezentându-le iubirea lui Isus şi şansa lor de a afla iertare prin meritele sângelui Său şi transformarea într-o natură nouă, nobilă şi plină de bunătate.
În consecinţă nici un act de agresiune sau violenţă, şi cu atât mai puţin curmarea unei vieţi omeneşti nu sunt compatibile cu statutul de copil al lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este acela care are putere asupra vieţii şi a morţii, şi când omul muritor ia viaţa semenului său, el subminează autoritatea lui Dumnezeu, ale Căruia sunt toate făpturile.
Porunca a şasea, „să nu ucizi” interzice cu desăvârşire orice acţiune prin care ar putea fi curmată viaţa cuiva şi orice încălcare a acesteia este un păcat grav, pentru care omul va avea de dat socoteală înaintea Creatorului.
În ceea ce priveşte atitudinea creştinilor în vreme de război, exemplul Domnului Isus care declara că „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36), motiv pentru care nu a opus nici un fel de rezistenţă agresorilor Săi, ar trebui să fie relevant.
În lumea aceasta, creştinul este străin şi călător şi nu are o patrie stătătoare (vezi Evrei 11:13), el fiind în căutarea unei patrii mai bune, adică a unei patrii cereşti. (vezi Evrei 11:16). Din acest motiv, nici un teritoriu nu este al lui aici şi prin urmare nici vrednic de apărat cu arma.
În caz contrar s-ar ajunge la situaţii paradoxale, în care un creştin dintr-o ţară, fiind mobilizat pe front împotriva voinţei sale, ar ajunge să-l omoare pe fratele său, creştin şi membru al aceleiaşi biserici, din ţara vecină, care şi el a fost mobilizat contra voinţei sale la război. Aceleaşi două persoane, dacă s-ar fi întâlnit pe timp de pace, ar fi fost poate cei mai buni prieteni şi s-ar fi bucurat să se închine lui Dumnezeu împreună. De asemenea amândoi trăiesc cu speranţa mântuirii. Atunci cum ar putea un asemenea om să-l omoare pe celălalt, lăsându-i poate mama covârşită de durere, soţia văduvă şi copiii orfani?
Este adevărat că orice creştin este dator să respecte autorităţile statului şi să le fie supus, dând Cezarului ceea ce este al Cezarului, însă toate acestea până la legea lui Dumnezeu. Când „Cezarul” îţi pretinde să încalci legea lui Dumnezeu, atunci trebuie ascultată autoritatea superioară, a lui Dumnezeu, în detrimentul oricărei autorităţi omeneşti: „Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: ‚Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!’ ” (Faptele Apostolilor 5:29).
În ceea ce priveşte prestarea serviciului militar sub arme, credem că nici un copil al lui Dumnezeu nu poate face aceasta, întrucât premisa înrolării în armată este depunerea jurământului de credinţă faţă de patrie, în care se specifică angajamentul soldatului de a lupta până la ultima picătură de sânge pentru apărarea patriei, ceea ce creştinului veritabil îi este imposibil, după cum arătam mai sus.
A depune acest jurământ cu gândul de a nu-l respecta este o înşelăciune, minciuna fiind şi ea sancţionată de Dumnezeu ca fiind o călcare a poruncii a noua din decalog.
A merge să te antrenezi pentru a omorî oameni, imitând acţiunile care ar duce la acest rezultat ar fi la fel de nenatural şi vinovat, ca şi când ai merge să înveţi cum să-ţi înşeli partenerul de viaţă, imitând acţiunile implicate de aceasta, în timp ce consideri că niciodată nu vei face acest lucru în realitate şi că eşti credincios partenerului tău de viaţă.
O altă problemă pe care o ridică prestarea serviciului militar sub arme este aceea a păzirii Sabatului, care este o imposibilitate în armată, unde trebuie să fi 7 zile pe săptămână disponibil la ordinele superiorilor.
În consecinţă, porunca lui Hristos din Matei 26:52 „Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” ar trebui să ne fie cât se poate de clară, şi să ne declarăm pe faţă şi cu orice risc internaţionali, pacifişti şi necombatanţi.
În locul serviciului militar sub arme, ar trebui să ne manifestăm disponibilitatea de a presta orice alt serviciu utilitar alternativ, în condiţiile respectării credinţei noastre.
Sabatul începe vinerea la apusul soarelui şi durează până sâmbăta la apusul soarelui. Trebuie făcută o pregătire deosebită în vederea sosirii Sabatului, aceasta incluzând atât pregătirea sufletească pentru o zi de comuniune specială cu Creatorul nostru, cât şi o pregătire fizică, prin igienă personală, pregătirea hainelor, încălţămintei, cât şi a locuinţei. Şi pregătirea mâncării gătite pentru Sabat trebuie finalizată vinerea la un timp rezonabil înainte de apusul soarelui.
Vinerea la apusul soarelui, se va face un mic serviciu divin cu cântare, citirea unui verset şi rugăciune, care va marca începutul zilei sfinte de odihnă.
În timpul orelor sfinte ale Sabatului nu trebuie desfăşurată nici o activitate laică de câştigare a existenţei, participare la cursuri sau examene, ori de distracţii, jocuri, sporturi etc.
Atât gândirea, cât şi conversaţia trebuie îndreptate spre teme sfinte, discuţiile lumeşti, distracţiile sau citirea de cărţi/reviste lumeşti nefiind potrivite pentru ziua Sabatului.
În loc de aceasta, ziua de odihnă trebuie petrecută în studierea cuvântului lui Dumnezeu, meditaţie, rugăciune, participare la programele de închinare, studiu şi laudă.
În ziua Sabatului se va evita pe cât posibil circularea cu maşina proprie sau cu mijloacele de transport în comun, precum şi deplasările pe distanţe mari.
Se recomandă ca în Sabat să se petreacă, pe cât posibil un timp de recreaţie în mijlocul naturii, ocazie cu care să se explice copiilor minunile creaţiei lui Dumnezeu şi iubirea Lui faţă de om, manifestată în tot ce a creat.
De asemenea actele de binefacere care se impun pentru alinarea suferinţei cuiva, şi care prin natura împrejurărilor nu pot fi săvârşite într-un alt timp, pot fi făcute în Sabat.
Sâmbătă seara, la apusul soarelui, se va face un mic serviciu divin cu cântare, citirea unui verset şi rugăciune, pentru a marca sfârşitul zilei sfinte de odihnă şi începerea unei noi săptămâni.
„Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 58:13,14).
După cele şase zile ale creaţiunii, care a culminat cu crearea omului în ziua a şasea, Dumnezeu Şi-a luat o zi întreagă pe care s-o petreacă cu cele mai tinere creaturi ale Sale, Adam şi Eva, cărora le-a explicat faptele legate de existenţa lor, cine sunt, care este originea lor şi care este rostul şi perspectiva lor de viitor.
Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea, ca zi de odihnă, aceasta urmând a fi serbată şi mai departe ca atare de către om. De remarcat faptul că în timpul respectiv, oamenii nu erau împărţiţi în naţiuni diferite, ci „Sabatul a fost făcut pentru om”, deci pentru toate naţiunile care aveau să existe pe pământ, şi nu doar pentru evrei, cum susţin unii oameni.
Porunca a patra din Decalog, nu introduce păzirea Sabatului ca pe o idee nouă, ci reafirmă obligativitatea serbării acestuia, existentă de la început, cu cuvintele: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfinţeşti…”
Sabatul urma să fie un semn între Dumnezeu şi poporul Său, care avea să-i distingă pe credincioşi de toţi ceilalţi oameni.
Chiar ultima bătălie dintre credinţă şi necredinţă avea să se dea pentru păzirea poruncilor lui Dumnezeu, iar caracteristica sfinţilor avea să fie aceea că „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”
Neascultarea de una din porunci implică păcătuirea faţă de toate, căci „cine păzeşte toată legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” iar la Dumnezeu „plata păcatului este moartea”.
Prin urmare, din dragoste faţă de Dumnezeu şi din dorinţa de a-I împlini voia pe deplin, adventiştii reformişti aleg să păzească ziua sâmbetei, ca zi sfântă de odihnă şi cult.
26 octombrie 2006 – încă un suflet tânăr a adus bucurie în inima părinţilor şi a comunităţii Făgăraş prin legământul pe care l-a încheiat cu Dumnezeu prin botez. A fost o zi însorită, o zi frumoasă care va rămânea în amintire pentru totdeauna.
